De veghe în lanul de secară de J. D. Salinger este arhicunoscută drept una dintre cele mai bune cărţi ale secolului al XX-lea, având ca teme centrale maturizarea şi înstrăinarea din timpul adolescenţei. Subiectul este simplu: Holden Caulfield povesteşte experienţele prin care a trecut în vacanţa de Crăciun a anului precedent după ce a fost exmatriculat de la şcoala pregătitoare Pencey. Însă ceea ce face romanul lui Salinger cu adevărat deosebit este multitudinea de simboluri ascunse dincolo de simplitatea lui.
Cartea pare scrisă într-o zi, fără prea multe formalităţi, dar, de fapt, este extreme de elaborată, având un caracter alegoric pronunțat. Ne dăm seama de aceasta încă din titlu. Originile numelui ales pentru carte se află în versul „Dacă cineva prinde pe cineva venind prin secară” al unui cântec pe care Holden îl aude întâmplător pe stradă. Faptul că versul s-a dovedit greşit reprodus (acesta fiind „Dacă cineva se întâlneşte cu cineva venind prin secară”) nu are importanţă, ceea ce contează este modul în care Holden interpretează ce a auzit. El îi mărturiseşte lui Phoebe, sora sa, că îşi imaginează: „o mulţime de copii care joacă un joc într-un lan întins de secară. Mii de copilaşi şi nimeni prin preajmă – nimeni mare, vreau să spun – în afară de mine. Şi eu stau în picioare pe buza unei stânci scrântite. Ce am de făcut, trebuie să prind pe oricine ar trece dincolo de stâncă. Adică, dacă aleargă şi nu se uită pe unde merg, trebuie să apar de undeva şi să-i prind. Asta-i tot ce aş face toată ziua. Aş sta de veghe în lanul de secară şi-atât”. Poate sună ciudat, căci, până la urmă ce tânăr de şaisprezece ani ar vrea să vegheze un lan? Semnificaţia pasajului, şi a titlului de altfel, este una mult mai profundă şi anume că Holden vrea să-i salveze pe copii de la maturizare şi implicit, de la a-și pierde inocenţa. Lanul de secară reprezintă autenticitatea copilăriei: pur, nevinovat şi ludic. Dincolo de stâncă este lumea adulţilor: superficială, ipocrită și vulgară. Holden este undeva la mijloc, încercând să conserve inocenţa. Căciula lui roşie de vânătoare are un rol important în acest context, fiind simbolul celui de veghe: spre final, Holden (care conştientizează în cele din urmă că maturizarea este un proces inevitabil şi poate nu aşa de rău cum îl percepe inițial) îi dă căciula lui Phoebe, următoarea ce trebuie să „vegheze lanul”. Căciula este, de asemenea, un obiect al individualităţii lui Holden, purtând-o numai când nu e nimeni prin preajmă. Ulterior, Phoebe i-o pune înapoi pe cap, arătându-i că ea îl iubeşte exact aşa cum e.
Este imposibil să nu remarci obsesia tânărului Caulfield pentru raţele de pe lacul din Central Park. Veşnica sa dilemma e unde se duc raţele pe timpul iernii, când lacul îngheaţă? „Mama natură are grijă de ele”, îi răspunde un taximetrist. Holden cumpără pentru Phoebe discul Little Shirley Beans, dar îl sparge accidental după ce alunecă pe aleile parcului, chiar lângă lac. Discul este o altă reprezentare a inocenţei (nu degeaba Phoebe păstrează bucăţelele), iar spargerea lui este urmată de cele mai sumbre gânduri ale lui Holden. Acestea fac aluzie la iarna care alungă raţele, dar ele vin întotdeauna înapoi. La fel și sentimentele lui Holden, dacă interpretăm iarna drept o stare. Iarna reprezintă o latură mai întunecată din sufletul omului, dar sentimentele şi emoţiile autentice vin mereu înapoi pentru a face totul clar. Este modul în care funcţionează natura omului.
Nimic nu este întâmplător în De veghe…, nici măcar numele protagonistului: în engleză, caul este o membrană care în cazuri rare acoperă capul nou-născuţilor. Copiii care o au se spune că dau dovadă de puteri supranaturale şi prezenţa membranei este asociată cu norocul. Reiese că Holden este special, diferit de ceilalţi. Mulţi ar putea să desfinţeze ideea, spunând că poate Caulfield pur şi simplu îi suna bine lui Salinger, dar la începutul cărţii, autorul face o aluzie la David Copperfield, care s-a născut cu o astfel de membrană.[1] Deci, nu vorbim de o coincidenţă. De fapt, toţi copiii Caulfield sunt speciali: D.B. are parte de succes scriind scenarii la Hollywood, Allie era un roşcovan stângaci care îşi scria poezii pe mănuşa de baseball, Phoebe ţine un jurnal, este o dansatoare de neîntrecut și fata numărul unu în ochii fraţilor ei. Holden? Ce îl face pe el atât de special? Aparent, e un simplu adolescent revoltat, care se plânge încontinuu şi nu ştie ce vrea. Totuși, să nu uităm că engleza este singura materie la care Holden nu a picat, el însuşi recunoscând că „se pricepe la compuneri”. Dar pe lângă asta, Holden are un dar aparte de a observa oameneii din jur, el ştie de ce ei reacţionează într-un anumit fel în diferite circumstanţe şi înţelege emoţiile umane, fiind dotat cu o sensibilitate aparte.
Un alt mod în care putem interpreta personajul lui Holden Caulfield este drept o reprezentare a Americii după cel de-al Doilea Război Mondial. O țară care a aruncat bomba şi şi-a pierdut inocenţa. De remarcat ar fi faptul că mulţi supravieţuitori ai bombei atomice s-au îmbolnăvit de lucemie, boala care l-a răpus şi pe Allie.[2] Cum am mai spus, nimic nu este o coincidenţă în De veghe în lanul de secară, Salinger creînd un întreg sistem ramificat de simboluri, motive si aluzii, problemele punctate aici fiind doar câteva piese din puzzle-ul uneia dintre cele mai bogate în semnificații opere din literatura universală.
În ultimă instanţă, recomand citirea romanului în engleză pentru o înţelegere mai aprofundată. Nu e nevoie de cunoştinţe avansate de limbă engleză, deoarece limbajul e de o naturalețe remarcabilă. Este imposibil ca traducerea să fie fidelă până la capăt, din moment ce este folosit tipicul vocabular american al anilor cincizeci: limbajul licenţios şi degajat face tot farmecul romanului, și tocmai savoarea acestuia se pierde în traducere. De exemplu, cuvântul phony, probabil unul dintre cele mai des întâlnite în carte, descrie o persoană superficială, prefăcută şi pretenţioasă, dar nu are un echivalent în română care să se potrivească contextului, deci se folosesc de fiecare dată termeni diferiţi şi astfel se elimină senzaţia de repetiţie (specifică modului de a gândi al lui Holden). Un alt exemplu, o frază de tipul „Then I really started chucking the old crap around” devine „După aia am început să torn gogomănii la greu”. Farmecul se pierde în traducerea aproximativă, cum de altfel se întâmplă cu cele mai multe opere care abundă în argou.
Având convingerea că în fiecare dintre noi există un Holden sau măcar o umbră din modul de a fi al personajului lui Salinger, închei prin a vă îndemna să vă întâlniți cu voi înșivă prin protagonistul romanului De veghe în lanul de secară. Recunoașterea e garantată și întâlnirea savuroasă!
[1] Shmoop Editorial Team, „Holden Caulfield in The Catcher in the Rye,” Shmoop University, Inc., 11 November 2008, http://www.shmoop.com/catcher-in-the-rye/holden-caulfield.html (accessed March 24, 2015).
[2] Shmoop Editorial Team, „Holden Caulfield in The Catcher in the Rye,” Shmoop University, Inc., 11 November 2008, http://www.shmoop.com/catcher-in-the-rye/holden-caulfield.html (accessed March 24, 2015).
