Am citit (și recitit) volumul Insectarul Coman al lui Dan Coman ca și cum aș fi desfăcut mai multe cutii în interiorul altor cutii, descifrând metafore în interiorul altor metafore. M-am găsit într-o lume glisantă, cu oglinzi paralele, în care fiecare înțeles are un înțeles paralel și un înțeles inversat în mod ironic.
Crezând că am detectat direcția generală a poeziilor, cărarea luminată spre un înțeles anume (să spunem, cel legat de experiența reală de a fi un poet aflat la “mijlocul” vieții), mi-am dat seama că atenția trebuie orientată în parte către percepția pură, a simțurilor (rămâi, de exemplu, cu un gust de cafea și țigări aproape după fiecare poem), dar că pe de altă parte, atenția cititorului se cere dedublată spre realitatea care se petrece în paranteze, ca o altă carte în carte sau o serie de poeme în poeme. Cutiile în interiorul altor cutii (“pasărea de sticlă plutind înăuntrul păsării de sticlă” – în “aniversarea”) funcționează de fapt la mai multe nivele. Sensurile distincte de la fiecare nivel se află într-un dialog continuu, amețitor, în care e inclus, cu siguranță, și cititorul. Poetul își interoghează personajul-poet, personajul interoghează poetul, încercând să-i smulgă răspunsuri existențiale, iar la rândul lui poetul interoghează cititorul, obligându-l uneori să aleagă pe cine să creadă, pe personaj sau pe poet. În același timp, dialogul se extinde în spațiul intertextual – nu doar prin aluzii și referințe concrete, ci și prin prezența nerostită a unor personaje din alte spații literare – în dialogul dintre curente și secole – între neomodernism și modernism (care la rândul lui reacționase împotriva romantismului).
Personajul-poet constată, la 42 de ani, că a ajuns la o saturație în implicarea în viața de zi cu zi – cu drumurile ei, cu familia și cunoscuții, în care “oboseala e aceeași” (“prolog”). Dar încă din primul poem ne dăm seama că aceasta e doar suprafața lucrurilor: același personaj arde în interior, încât înainte de a intra familia lui în apartament, trebuie să “sting iute capul în scrumieră”. Aici se stabilește deja tonul tragico-ludic, prin care personajul se sustrage degradării temporale și complezenței și undeva, pe alt plan, clocotește în fiecare secundă, plin de o viață pe care abia o poate stăvili. În poezia pufuleți observăm deja prezența în paralel a mai multor nivele, vieți și percepții ale timpului. Citind textul din paranteze, conștientizăm prezența unui timp comprimat (scurtat mult și de rutină), conștiința finalității și a imposibilității de a modifica destinul liniar: „(știu: ăsta e tot viitorul, vom ajunge repede la capătul lui)”. În același timp, eul paralel al personajului, sau varianta suprarealistă a poetului-personaj, e de o vitalitate nestăvilită, neafectat de trecerea timpului: „Din când în când planta care crește în cap/iese pe ascuns și halește tot oxigenul”. Poetul real pare să ne invite să alegem cu care viață ne identificăm – cea vizibilă sau cea ascunsă. Realitatea vizibilă are un ritm inevitabil, ancorat în ani, locuri și obiecte: „după 40”, pufuleții, blocul, cafeaua și țigările, ușile închise sau deschise, magazinul Lidl, vacanțele la munte, bucătăria și dormitorul, anotimpurile, computerul, fotografiile, Bucureștiul și Bistrița/Bistritz și multe alte ancore în concret. O altă dimensiune a vieții – ce pare să creeze un alt personaj – este cea de sub suprafața vizibilă, unde personajul își recapătă vitalitatea. Aici, poetul continuă să trăiască neîmblânzit, să se îndrăgostească, să se hrănească din spontaneitate și din frumusețe; are o întreagă grădină zoologică în anturaj: fluturele uriaș, cârtițe, păsări flamingo și porumbei și multe alte figuri criptice, fiecare cu simbolurile ei. Unele sunt pur și simplu umbre sau antropomorfizări ale ideilor abstracte ce populează gândurile personajului ascuns, creaturi care se întrupează la marginea realității, dar realitatea le transformă în obiecte neînsuflețite care se lovesc de pervaz și mor. Unele dispar într-un poem, ca apoi să reapară insistent în alt poem, poeziile purtând propriul lor dialog între ele. Din acest motiv, unele versuri se repetă, făcând acest personaj misterios să trăiască într-un timp al lui, neafectat de ani, de zile, de realitate. Aici poate trăi o viață întreagă într-o secundă, sau, precum Hamlet, poate construi o lume într-o coajă de nucă. El poate comunica „într-o clipă”, „în spatele literaturii”, cu ființa de sub tricoul femeii care inspiră complexități emoționale în personajul din nou îndrăgostit (în „cerul”). Personajul din realitatea temporală este estompat de trăirile celui din suprarealitate. Unul observă blazat demonstrațiile stradale (care în mod normal ar putea inspira trăiri reale), pe când celălalt dă foc la zăpadă împreună cu o iubită cu care nu îndrăznește să evadeze în realitate, în „dragoste în vremea protestelor”).
În viața supusă trecerii timpului, personajul-poet acceptă nenumărate compromisuri, cel mai mare fiind cel de a rămâne lângă mama copiilor lui, în ciuda faptului că „De-acum totul s-a terminat” – părțile scrise cursiv părând să aibă greutatea destinului („ultima vară la bistritz”). Cu toate că acest cuplu continuă să trăiască inerția pasională a corpului, ceva în amândoi își dorește cu disperare să se elibereze – corpul fiind tot un obiect ancorat în realitate: „am încercat de nenumărate ori/(așa n-o să reușim niciodată)./nici de data asta mintea n-a făcut față/atacurilor sexuale ale corpului (la ce te gândești?/la nimic)”. Uneori, personajul interior percepe această realitate grea și mult prea prezentă ca pe o serie de impresii dure, care îi violentează simțurile dedublate – se aud pocnete, vâjâituri, izbituri, spațiul se umple de sârme „de la ușă la geam/și de la frigider la dulăpiorul de vase și până-n tavanul/uscat și crăpat ca lutul pe burta de cal” (în “ultima vară la bistritz”). Și totuși, oricât de incomodă, fixă și chiar oprimantă ar fi realitatea, amândoi se agață de ea fiindcă e mai simplu să evite o rupere dramatică – dureroasă și pentru ei (corpul „mort” încă simțind plăcerea) și pentru copii, familie, cunoscuți (cei care îi observă în permanență).
Personajului nu îi rămâne decât să continue să trăiască această viață dublă – confortul e mai puternic decât dorința de evadare și, la urma urmei, viața ascunsă nu îl rănește pe celălalt (se presupune). Fluturele-labrador, o prezență ce revine în câteva poeme, după ce se zbătuse în agonie la prima apariție, se întoarce și își lipește fruntea și aripile de lumina realității pentru că nu poate altfel, îi e prea greu să se ridice și să zboare cu adevărat – el doar mimează actul zborului. În dialogul cu cititorul, însă, poetul ne provoacă să vedem altceva sub metaforele grele ce se zbat, lipite de realitate.
Ce frapează în Insectarul Coman nu e stranietatea unor astfel de personaje-metaforă, ci familiaritatea lor. În disperarea și resemnarea personajelor am descoperit (ca într-un puzzle) o reflexie contorsionată a alienării din perioada modernistă. Un ecou al angoasei existențiale de secol XX se regăsește în poeziile Insectarului Coman, dar într-un mod neașteptat, ca un comentariu ironic la adresa idealismului cu care fiecare secol pare să înceapă, ca apoi să urmeze o deziluzionare profundă. Dan Coman, însă, reușește să mobilizeze preventiv umorul negru și jocul ironic al înțelesurilor (unelte cunoscute din arsenalul postmodern) împotriva disperării. Poate nu întâmplător, dialogul intertextual care m-a fascinat cel mai mult în volum este acela între cele două secole, două mentalități, două spații literare și perspective. Insectarul Coman, o carte atât de unitară și coerentă încât poate fi numită un singur poem, se poziționează ca într-o oglindă față în față cu un poem care pentru unii a marcat începutul modernismului, și anume Cântecul de dragoste al lui J. Alfred Prufrock, de T. S. Eliot.
Deși poemul lui T. S. Eliot nu e menționat direct, dilemele existențiale ale personajului Prufrock se regăsesc, aproape punct cu punct, de-a lungul volumului lui Coman. E ca și cum poetul s-ar întoarce cu exact un secol în urmă (“Prufrock” a fost publicat în 1915, dar a apărut în volum în 1917, exact cu 100 de ani înaintea Insectarului Coman). Ar putea fi o pură coincidență, dar dacă jocul în oglindă e intenționat, atunci scopul paralelismului trebuie să aibă de-a face cu cititorul. Oricine e familiar cu poezia modernistă cunoaște, cu siguranță, poemul lui T. S. Eliot, la fel cum orice iubitor de artă era familiarizat cu Michelangelo, artistul menționat obsesiv în „Prufrock”. Și poemul lui Eliot începe cu o referire intertextuală (un citat din Dante), iar incursiunea lui Coman în spațiul modernist ne provoacă la o încercare de a găsi și noi un răspuns la aceeași întrebare: există ieșire? Realitatea lui T. S. Eliot îl îneacă pe personaj („Și-am adăstat în iatacurile mării adânci/Lângă sirenele cu creștetul de ierburile mării încununat/Până când glasurile omenești ne-au trezit – și-atunci ne-am înecat” – în traducerea lui Mircea Ivanescu). În Insectar, pentru personajul-poet, înecul este însăși evadarea din rutină în spațiul imaginar: „că ne înecam fără să observe cineva nu era greu de înțeles… pluteam unul lângă altul lângă ușa biroului/la întâmplare, cu burțile în sus” (în “sezonul vară-toamnă”). La Eliot, disperarea provocată de ancorarea în realitate nu are rezolvare. Idealismul promisiunii că „are să mai fie vreme” pentru inspirație, pentru ambiția de a schimba lumea, „Să strângi tot universul într-un gogoloș, în mână” se disipează de-a lungul anilor, până când universul lui Prufrock, ros de timp și de greutatea indeciziei și rutinei, se reduce entropic la preocupări de om bătrân: “Să îndrăznesc să mănânc piersici crude?”
Coman, pe de altă parte, acceptă trecerea inexorabilă a timpului, dar pentru el realitatea cea mai vie, cea care încă dă înțeles vieții, este cea care nu poate fi învinsă nici de rutină, nici de trecerea timpului, ceea ce înseamnă că pentru el viața nu e învinsă de realitate, așa cum i se întâmplă lui Prufrock. În „insectarul” lui Prufrock, dacă îl putem numi așa, Prufrock este insecta țintuită în insectar, forțată să se conformeze, pentru a nu fi judecat de alții: „Și când eu sunt pus în formulă, prins cu un ac/Când sunt înfipt cu acul și mă zbat pe perete,/Acum cum aș mai putea începe… Ce pretenții aș mai putea avea?” Nici pentru Coman, realitatea nu poate fi părăsită, fiecare fiind prins în insectarul realității: „N-am luat niciodată Hotarârea./Am pândit însă în multe dimineți: acolo unde se termină Grigore Bălan începe viața./Musculița aurie mișcând întruna la capătul cârligului./N-o să scăpăm de strălucirea ei” (poem pentru mmh).
Într-un registru antiromantic – și pentru Prufrock, și pentru personajul Dan Coman – viața în cuplu e marcată de vorbe înțelese greșit („Dar nu-i asta deloc, nu așa/Nu asta am vrut să spun” în Prufrock, sau „Vorbele de neînțeles aruncate cu greu, dintr-o parte… înspre celălalt” la Coman). Ambele cupluri disfuncționale, dar resemnate la realitatea comună, preferă să stea întinși unul lângă altul după ce manânca tort și beau ceai sau cafea, fiindcă dulcele ușurinței și obișnuinței de a conviețui e mai ușor de digerat decât amarul despărțirii.
La ambele personaje, la distanță de 100 de ani, timpul real e marcat de ceștile de cafea băute de-a lungul zilelor și anilor. Prufrock remarcă: „Mi-am drămuit viața cu linguri de cafea,” pe când personajul lui Coman marchează cu o cafea începutul fiecărei zile, cafeaua (sau grădinile de cafea) fiind parte intrinsecă a realității lui. Paralelismul persistent, din care am menționat doar câteva exemple, e marcat însă de ironia lui Coman, în esență antimodernistă. El își privește dinafară corpul adormit la căldură (și „mintea amorțită cu moderniști” – în „ultima vară la Bistritz”). Lumina, căldura (pentru moderniști reprezentând natura pierdută odată ce s-au înecat în peisajul industrial) devin elementele realității la Coman. De aceea, el se poate detașa de ele și poate privi cu seninătate înaintarea în vârstă. Timpul (dușmanul mortal care îl distruge pe Prufrock, odată cu iluziile lui) este irelevant personajului lui Coman, care există paradoxal în timp și în afara timpului, ca o pisică Shrodingeriană care, în cutia ei, există în două stadii diferite în același moment: vie și moartă. Trăim, de altfel, în era cuantică. Lectura Insectarului Coman e o adevărată călătorie cuantică, un peregrinaj metaforic în spațiul poetic aflat mereu în mișcare, dar mereu foarte familiar în noutatea lui.
*Liana Vrăjitoru Andreasen este profesor de literatură și eseistică la South Texas College, SUA. A publicat proză scurtă în reviste precum Fiction International, Calliope, The Willow Review, Mobius, Weave Magazine etc. Cele mai recente cărți publicate sunt The Fall of Literary Theory (Ed. Brown Walker Press, USA, 2017 și Whirl of Birds, volumul de proză scurtă ce, sperăm, să apară și la noi și a cărui recenzie o puteți citi AICI.
Foto copertă articol: Ioana Fînaru
