Romanul autobiografic Citind Lolita în Teheran ne prezintă viața pe care a dus-o autoarea într-un Iran dominat de stricte reguli morale și religioase, într-o perioadă istorică în care lucrurile se schimbă cu rapiditate și nimeni nu pare a ști spre ce se vor îndrepta, căci libertatea de a gândi și de a acționa devine aproape iluzorie. Tânăra își ia doctoratul în literatură în America și se întoarce în Iran pentru a-l redescoperi, crezând cu toată puterea ei că binele, frumusețea și spiritul de sacrificiu nu se găsesc doar în cărțile pe care le iubește mai presus de orice. Acțiunea petrecându-se la sfârșitul anilor 70, începe revoluția și se instaurează, încet-încet, regimul totalitarist. Cei aflați acum la putere interzic cărți și autori, închid librării, sunt din ce în ce mai stricți în privința regulilor care trebuie respectate, libertatea individuală e aproape anulată, iar discriminarea și teroarea se insinuează treptat.
Profesoară de literatură la universitate, Azar refuză să se supună sistemului și este dată afară. Astfel, ea înființează un cerc de lectură cu câteva dintre studentele sale, pe care le apreciază la adevărata lor valoare, unde citesc și discută romane interzise de noul regim și pe care le învață să creadă în puterea de a visa, de a spera, să creadă în ele și într-o lume în care drepturile femeii ar trebui să fie egale celor ale bărbaților.
Romanul analizează consecințele lipsei de libertate determinată de un sistem aberant, totalitar (într-o țară în care islamismul radical anulează brutal orice încercare de a gândi liber) și în jurul lecturii ca singură modalitate de a-ți crea un univers propriu, de a te sustrage realității de zi cu zi, brutalității, nedreptăților, frustrărilor. Plăcerea de a descoperi, de a gândi și de a înțelege este ceea ce încearcă să inducă în tinerele din jurul ei Azar. Literatura reprezintă pentru ea nu doar evadarea din cotidian, ci o formă de a-și păstra demnitatea, curajul și speranța. O formă de protest și de evadare: „Este uimitor cum, atunci când ți se anulează toate posibilitățile, cea mai măruntă deschidere ți se pare o mare libertate.”
Tragica poveste de viață a tinerei se îmbină, în carte, cu subtile comentarii și interpretări ale unor cunoscute romane, care par să îi reflecte întocmai condiția. Lolita și Humbert par niște simboluri pentru destinul Iranului, unde, ayatollahul ține în mâinile sale o țară ce a visat la mai bine și a descoperit noi forme ale opresiunii, visul lui Gatsby este o aluzie la speranța cu care trăiesc încă în suflet unii locuitori ai Iranului, cei care, în ciuda proceselor politice înscenate, a vieții mizere, a discursurilor ideologice nu au fost încă aserviți sistemului.
Azar Nafisi analizează fără patetism, într-o scriitură fluidă, plină de viață, condiția femeii în Iran, micile libertăți și bucurii, care te pot oricând condamna la ani grei de temniță, respectul datorat familiei, soțului, fratelui, drepturile de necontestat ale acestora, brutalitatea, tandrețea, tradițiile: „Poarta verde nu se deschidea însă nici pentru ea, nici pentru celelalte fete: alături, exista o mică deschizătură în gard, deasupra căreia flutura o perdea. Atrăgea atenția tocmai pentru că nu avea ce căuta acolo, căscându-se cu autoritatea arogantă a unui intrus. Prin această deschizătură treceau toate studentele, inclusiv fetele mele, pentru a fi inspectate. Yassi a povestit, după mult timp, ce se petrecea în respectiva încăpere, la inspecție: „Prima dată, verificau dacă eram îmbrăcată corespunzător – culoarea hainelor, lungimea uniformei, grosimea basmalei, forma pantofilor, obiectele pe care le aveam în geantă, cele mai vagi urme de machiaj, dimensiunea inelelor și gradul lor de atractivitate – toate acestea erau controlate înainte de a intra în campusul universității, unde studiau și bărbați. Iar lor, poarta principală, cu imensele portaluri, embleme și steaguri, le era larg deschisă.”
Transformările brutale sunt constate prin raportare la universul cărților pe care tinerele continuă să le discute, punându-și în pericol libertatea și opunându-se adeseori regulilor stricte ale familiilor din care provin; naratoarea observă ștergerea treptată a culorilor, transformarea vieții în automatism și teamă, reacțiile celor din jur și ale prietenelor ei, micile gesturi de opoziție față de sistem, dar, mai ales, cenușiul total care pare a se instaura definitiv.
În primă fază, modalitatea de apărare a femeilor, ba chiar felul de a-și exprima revolta față de tirania la care sunt supuse este râsul, un râs însoțit de temeri, frustrări, nervozitate („Toate fetele îmi povesteau astfel de lucruri în fiecare zi. Ne distram pe seama întâmplărilor hazlii, mai apoi ne simțeam furioase și triste. Cu toate acestea, nu pridideam să le repovestim la toate petrecerile sau la o cafea cu prietenii, la coada de la pâine sau în taxiuri. Era ca și cum, repovestindu-le, puteam dobândi controlul asupra lor; foloseam un ton intenționat peiorativ, iar gesturile și chiar râsul nostru isteric păreau să reducă strânsoarea cu care ne era prinsă viața în chingi.” )
Regimul reușește să manipuleze oamenii, transformându-i, astfel, în brute. De aici se naște și frica lui Azar de a nu deveni prada unei lumi pe care ajunge să o deteste tocmai pentru că în ea bucuria, respectul, libertatea nu există („Cine se luptă cu monștrii – afirmă Nietzsche , trebuie să aibă grijă ca între timp să nu devină și el un monstru.” )
În Iranul anilor 70 nu există posibilitatea de a te distrage din jocul barbar al manipulatorilor, pentru că, oriunde ai merge, vezi afișe împotriva Americii, ce conțin sloganul „Moarte Americii”, regulamente cu privire la uniformă și comportament, bărbați și femei dispuși să slujească teroarea. Cu alte cuvinte, la fiecare pas ți se amintește că ești, de fapt, limitat, că te afli sub controlul altora. Tăcerea devine o modalitate de a te împotrivi regimului („Nu puteam să spunem liber ceea ce doream, dar prin tăcere ne puteam arăta indiferența față de pretențiile pe care le avea regimul.” ), dar orice tăcere e, într-un anumit fel, o sursă de putere pentru orice tip de opresiune. E ceea ce înțelege Azar, care va prefera să părăsească definitiv Iranul, țara de o frumusețe dureroasă, dar care acum e doar umbra unui tărâm de poveste și să scrie romanul unei experiențe personale deopotrivă dureroase și eliberatoare. Fără a fi în primul rând un document, romanul propune o voce care caută să depună mărturie și să salveze fărâmele de umanitate dintr-un paradis pierdut.
Citind Lolita în Teheran este așadar, mai mult decât o carte care înfățișează Iranul crud, care încă trăiește sub auspiciile terorii, e un amestec de memorii, ficțiune și o pledoarie pentru nespusa forță a literaturii de a-ți oferi șansă să gândești și să te simți/să fii liber într-un univers concentraționar. Și dacă într-o cameră câteva tinere pot vorbi liber despre alți oameni liberi și visele lor (chiar dacă acești oameni și duc viața între coperțile unor cărți), despre dragoste și libertate în aroma tare a cafelei de după-amiază înseamnă că umanitatea din noi poate birui orice sistem, indiferent de formele sau forța acestuia.
