Romanul Hertei Müller e o fiară care te vânează și, când te aștepți mai puțin, te atacă și te prinde strâns. Irene și viața ei palpită între paginile cărții printre propoziții scurte și idei profunde. „Cealaltă țară” e mereu prezentă, chiar și atunci când crezi că ai uitat de ea sau, mai bine zis, când începi să fii convins că Irene a uitat de ea. Devii din simplu cititor o parte din Irene. Modul în care este scrisă cartea este unul care te lasă perplex dacă nu devii una cu Irene, pentru că nu poți trăi în universul personajului fără a fi Irene.
Protagonista îl cunoaște pe Franz, un turist german, la mare și stabilește să se întâlnească cu el în Berlin, căci așteaptă încă actele pentru a putea emigra. La aeroport nu o întâmpină Franz, ci Stefan, un prieten de-al acestuia. Prin intermediul lui, Irene ajunge să îl cunoască pe Thomas, un șomer homosexual. Inițial aș fi spus că e doar o poveste de dragoste care se complică, însă aceasta este doar un mod de a o face pe Irene să își deschidă sufletul, să mediteze asupra trăirilor ei, a ceea ce înseamnă să fii emigrant, a te afla departe de țara natală. Cei trei bărbați reprezintă modul prin care femeia încearcă să se integreze în societatea berlineză. Irene nu se simte niciodată la fel de confortabil în Berlin cum își imaginase în momentele în care doar se gândea la posibilitatea de a pleca. Ea îl vede ca pe un oraș fad, care diferențiază în mod evident nemții de imigranți, dar care îi poate oferi un trai mai bun decât „cealaltă țară”. Cu toate acestea, simte continuu și puternic dorul de patria mamă. Ea încearcă să își țină sub control aceste sentimente care încă sunt puternice. Încercarea de a le nega se observă din modul în care gândește și din felul în care se comportă cu cei din jur. Deși pare că se atașează de cei trei bărbați, acel dor de casă și nostalgia pe care le simte devin chiar factorii care o determină să rămână în apropierea acestora. Până la urmă, nici nu cunoaște pe altcineva sau nu vrea să cunoască alte persoane. Modul în care este scris romanul te lasă să interpretezi cum vrei ceea ce se întâmplă pe parcursul acțiunii și să speculezi asupra motivației comportamentului personajului.
În această carte nu pe întâmplare cade accentul, ci pe sentimentele provocate de plecarea din propria țară și de stabilirea în alta. Singurătatea emigrantului și starea de anxietate generate de noul oraș, de noua țară sunt elementele cheie ale romanului. Irene simte acut distanțarea și o anumită alienare și încearcă să le stăpânească, însă ideile pe care și le expune în discuțiile cu Franz, Stefan și Thomas reflectă ceea ce crede cu adevărat: „Nu suntem îngeri tulburi. Suntem doar tulburi.” Replică vine în urma unei discuții cu Franz despre sine. Irene își analizează gândurile și, prin intermediul lui Franz, ajunge să concluzioneze că niciodată nu s-a pus față în față cu ea însăși și că mereu refuză să se gândească la propria persoană cum se gândește la ceilalți.
© Ioniță BENEA / ALECART
Irene e urmărită mereu de micile obsesii pe care și le-a creat tocmai pentru a uita de țara natală. Cu toate acestea, în gândurile ei sunt mereu prezente imagini din „cealaltă țară”, protagonista raportându-se adeseori la ea și comparând trăirile ei de acolo cu cele din Germania. Femeia simte că și-a pierdut identitatea, că s-a descompus în mai multe Irene care una fără alta sunt nimic, sunt fără fibră sufletească. Această înstrăinare de sine accentuează dimensiunea reflexivă a romanului. Volumul Hertei Müller este scris în așa mod, încât cuvintele devin sentimente, iar cartea un amalgam de trăiri care sunt parte dintr-o experiență de viață. Romanul mi-a lăsat impresia că trebuie să fie citit mai ales pentru ce se află în spatele textului. Toate frazele scurte, care conferă un ritm foarte alert notației, ascund sentimentele protagonistei, sentimente care sunt complexe prin chiar simplitatea lor.
Călătorie într-un picior e un roman care te face să meditezi asupra destinului Irenei, fără a-ți spune clar ce se întâmplă cu personajul, brodând goluri pe care simți nevoia să le umpli, creând o stare. Modul în care se termină romanul te face să crezi că mai există o continuare, că poate vei afla pe pagina următoare ce se mai întâmplă cu viața Irenei: „Irene refuza să se gândească la despărțire”. Această ultimă propoziție nu se referă doar la protagonistă, ci mai mult la cititor care se simte el însuși cuprins de spațiul nemțesc, departe de „cealaltă țară”. Ajungi să devii o parte din Irene și o parte a spațiului în care ea trăiește, de aceea la sfârșitul cărții refuzi să te „desparți” de aceasta și de universul ei atât de dureros și confuz.
Adelina Mariniuc este elevă în clasa a X-a la Colegiul Național Iași. De anul trecut, Adelina este redactor al revistei „Alecart”.
