Bărbat, 59 de ani, poartă o pereche de blugi jerpeliți, fes în cap și cizme făcute mai curând din praf decât din cauciuc, emană un miros înțepător de țigări și de ore lungi petrecute pe șantier, cel mai probabil ca să încerce să intre în vorbă cu oricine stă în dreapta sau în stânga lui.
Un om ca toți oamenii.
Aceasta este imaginea unui om pe lângă care fiecare dintre noi a trecut de nenumărate ori, dar pe care niciodată nu l-am văzut cu adevărat. La prima vedere, un astfel de om nici nu pare a fi un bărbat în carne și oase, ci, mai degrabă, un alt element de decor pe fundalul mai larg al lumii, o figură oarecare, luată aleatoriu, și care alcătuiește personajul colectiv al muncitorului. Pe care îl zărești, dar în legătură cu care nu te interoghezi. Citind însă romanul Noaptea plec, nopatea mă-ntorc, cortina prejudecății se ridică treptat și suntem invitați să fim martorii convulsiilor interioare ale unui străin care ne devine tot mai apropiat, deși el pare a se mulțumi cu rolul de personaj figurant atât în lume, cât și în propria viață – acum că a îmbătrânit și toți tovarășii lui au ieșit la pensie sau deja nu mai sunt.
Povestea lui Pavel Iovan începe la patru dimineața când se trezește pentru încă o zi pe șantierul unde devine victima bătăii de joc a muncitorilor mai tineri. Bărbatul, care mai are un an și poate ieși la pensie, este nevoit să se întoarcă în locul unde zilnic e amenințat cu moartea doar pentru a aduce acasă banii necesari întreținerii familiei. Fiindcă asta a făcut toată viața și asta a însemnat pentru el a fi un om demn. După ce se desparte de fiica sa, Elena, care îl însoțește o parte din drum, ajunge pe șantier, încearcă să-și înăbușe teama în fața amenințărilor lui Duțu, să stea cât mai departe de grupul celor tineri, umblați prin străinătate și lipsiți de respect față de cei din vechea generație și are surpriza să afle că trebuie să-l învețe meserie pe Yen, un vietnamez fără experiență în construcții, cu care nici măcar nu se putea înțelege.
În acest punct al cărții se observă că Pavel este înconjurat de oameni ce aparțin unei lumi diferite, în care prezentul nu lasă loc trecutului să respire și astfel ajunge să se simtă uitat, exilat în universul de pe vremea mea, un bărbat care nu vrea decât să-și găsească liniștea, să fie lăsat să-și facă meseria.
Capcana vremurilor de ieri și de azi.
Lumea din care face Pavel parte, în care oamenii erau condamnați la un destin sisific, muncind fără încetare în ciuda absenței unui scop și a oricărei forme de împlinire, se ciocnește de lumea noastră, a celor veșnic nemulțumiți, care nu au timp și măsoară totul în bani sau în succes, în care totul pare desprins dintr-o uriașă piesă de teatru, fără consistență, iar munca e înțeleasă diferit. – Dom’ Nicu, eu am așa: patrușcinci de ani de muncă pe muchie. Că m-a trimis tata de la cinșpe ani în port la Constanța. Am muncit în toată țara asta… Și la Intercontinental, și la Casa Poporului… Muncă grea, construcții. Închipuie-ți, am șaptişpe ani de grupă care se pune dublu la vechime. Patruşcinci şi cu şaptişpe, cât face ? // – Şaizeci și doi.
Drama reală a personajului nu se rezumă la faptul că munca i-a înghițit întreaga existență, având mai mulți ani de lucru decât de viață, ci provine din negarea, pe toate planurile, a existenței lui Pavel. Întâi munca îi este trecută cu vederea, apoi prezentul îl reneagă și, cel mai dureros, îi este înăbușită o nevoie vitală, revolta. Toate personajele, excepție făcând doar vietnamezul Yen care nu vorbește românește, încearcă să-l reducă la tăcere pe Pavel, reproșându-i că vorbește prea mult. Dar omul este idee, opinie, revoltă, iar dacă îi este luat dreptul de a se împotrivi absurdității lumii în care nu a ales să trăiască, ce îi mai rămâne de făcut? – Ce vă place dumneavoastră cel mai mult să faceți ? // – Să vorbesc. Ne-am putea gândi că există totuși ceva care să dea coerență vieții lui Pavel – copiii săi, Elena și Tudor, pentru care a muncit, muncește și va munci până în ultima sa zi, deși acum sunt mari și nu par a mai avea nevoie de susținerea lui. Nu însă prin sacrificiu își arată tatăl iubirea, ci prin cuvânt, iar când acesta îi este sufocat între corzile vocale, Pavel rămâne condamnat la destinul unui personaj figurant în propria viață. Singurul tău rai sau iad rămâne tot pe pământ, în capu’ copilului care-și mai aduce sau nu aminte de tine.
Singura voce căreia nu-i este interzisă existența este monologul interior al personajului, scurte fragmente din ceea ce ar fi putut fi realitatea sa dacă ar fi fost lăsat să vorbească. Astfel, noi devenim, alături de Pavel, singurii care păstrează secretul profunzimii omului sufocat de imaginea generică (și prăfuită pentru noua generație) a muncitorului pe șantier.
Omul, cu spaimele și slăbiciunile lui.
Pe măsură ce personajul iese din coconul înșelător al banalității, concluzia la care cititorul, martor atât al necazurilor, cât și al gândurilor personajului, este că Pavel a fost cea mai bună alegere pentru a întruchipa și a pune în scenă aspirațiile, nevoile, fricile tuturor. Toate aceste trăiri ce există în fiecare dintre noi, dar pe care avem tendința de a le ignora atunci când vine vorba de generația bunicilor noștri – cu în alte cuvinte, cele mai simple lucruri care ne fac oameni – ne puteau fi prezentate în forma lor brută doar prin intermediul unui om la fel de simplu, care le trăiește fără să le disece sau să le analizeze problematizant, pentru care viața înseamnă un lung șir de responsabilități, de acțiuni lipsite de grandoare, dar care își dobândesc sensul în lucrul bine făcut și în mici plăceri de neînțeles pentru alții. Pavel reprezintă o oglindă ce reflectă, fără a le deforma, adevărurile simple care ne dictează viața: muncim pentru a trăi, însă, la fel de important, pentru a fi recunoscuți, revolta ne arde când o reprimăm, în lipsa iubirii și a înțelegerii sufletul se simte asfixiat, avem nevoie să ne simțim ai cuiva indiferent de vârstă .
Romanul lui Florin Lăzărescu nu ne lasă cu imaginea unui personaj ce rătăcește prin lume și prin viață. Titlul Noaptea plec, noaptea mă-ntorc (care pe de o parte întărește ideea invizibilității lui Pavel, căci nimeni nu-l vede când pleacă, dar nici când se întoarce – sau nimănui nu-i pasă, căci asta a făcut Pavel o viață) sugerează, totodată, existența unui refugiu unde personajul se poate izola de schimbare, o constantă în fața trecerii timpului. Și acest refugiu este pentru el acasă. Ziua, Pavel trebuie să supraviețuiască lumii pe care nu o mai recunoaște, luminată nu de soare, ci de ecranele telefoanelor mobile, o lume față de care se simte complet alienat, dar noaptea se poate întoarce acasă, singurul spațiul care, la fel ca el, a ratat trenul către prezent. Și am întrebat-o la despărțire: „Da’ de ce te mai întorci acolo, mamaie? De ce nu rămâi aici, la noi? Că ai unde trăi”. Și ea mi-a zis : „Măi, Pavele, ce să fac eu aici la voi ? În Siberia totu-i clar: am trăit acolo o viață, știu care-mi sunt prietenii, care mi-s dușmanii, ce-i bine, ce-i rău și n-am altă grijă decât să trăiesc o zi în plus. Aici, lumea s-a complicat, s-a amestecat totu’. Eu nu mai pot înțelege lumea asta a voastră”. Simt și eu câteodată ca femeia aia: că nu pricep nimic din ce se-ntâmplă azi pe lumea noastră. Și m-apucă un fel de amărală.
La final, deși ne despărțim de cel pe care am ajuns să-l cunoaștem drept Pavel, un străin devenit apropiat, un om al altor timpuri, un pic străin în lumea noastră, purtăm cu noi, prin romanul lui Florin Lăzărescu, povestea pe care el a reușit să o ducă până la capăt, fără a mai fi întrerupt. Povestea unei vieți în care munca l-a însoțit mereu, lăsând carapacea de amintiri a ceea ce a fost odată într-o lume schimbată peste noapte, unde există atât de multe de spus, însă atât de puține cuvinte.
Noaptea plec, noaptea mă-ntorc e romanul unui tată, al unui bărbat care trebuie să facă față unei realități de care se simte înstrăinat, dar în care ia lucrurile și oamenii ca atare, știind că nimeni nu-i poate lua ceea ce-i al lui. Chiar dacă teama și oboseala i se zvârcolesc uneori în suflet.
*Ioana Crega, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, științe, la Colegiul Național Iași. Anul acesta participă la Festivalul Internațional de Poezie și Muzică „Poezia e la Bistrița” în calitate de jurnalist cultural.
