În viața reală este permisă durerea pe o perioadă scurtă de timp. Poate un an sau doi. După această perioadă de doliu ești împins de la spate să te oprești din a-ți alina rănile și să faci ceva cu viața ta. Să devii un robot care este setat să se prefacă tot timpul fericit, chiar dacă este singur. Dacă nu acționăm ca atare, suntem rapid etichetați, arătați cu degetul. Pentru că nu ne putem mobiliza, pentru că nu acceptăm să ne lăsăm călcați în picioare de ceilalți. De cei care ne vor „binele”. Ajutându-i astfel să uite de viața lor derizorie. Mila aceea a lor este doar o fațadă pentru zâmbetul care li se întinde până la urechi.
Cartea lui Manuel Vilas arată cum cel care își plânge de milă are controlul asupra lumii. La început doliului, el este condus de durere, urmând să devină stăpânitorul lumii odată ce redefinește sensul cuvintelor „pierdere” și „frumusețe”. Timpul este oprit, iar dorul profită și îi acaparează persoana. Viața acestui eu pe jumătate real, pe jumătate ficțional pe care îl întâlnim în volumul lui Vilas este dominată de moartea părinților, iar el scrie pentru a consemna toate stările și sentimentele pe care le percepe cineva care trăiește de atunci în doliu. Doliul se transformă în Dumnezeu, care are ca mod de rugăciune amintirile trăite alături de părinți. Rugăciunea se transformă în reproș pentru cei care au plecat. Suntem supărați din cauza amintirilor care devin vechi, pierzându-și valoarea. După un timp, urmează înmormântarea lui Dumnezeu. O oportunitate de lepădare, prin care ne eliberăm de greu. Lăsăm în urmă ura și luăm în brațe dorul, care, la rândul lui, ne omoară, dar foarte încet. Așa se întâmplă în cazul lui Vilas. Așa se întâmplă și în alte cazuri.
Totuși, la începutul cărții mi se părea egoist din partea omului care își pierduse părinții la vârsta de patruzeci și ceva de ani, apucând să îi cunoască în cele mai mici detalii, să sufere ca mine, când eu i-am pierdut la vârsta de 13 ani.
Nu era corect pentru cei ca mine să ne fie furată durerea când ea este singurul lucru care a rămas în urma lor. Durerea a fost pusă într-o vitrină pe care toată lumea o putea vedea. Singurul sentiment care era ascuns în mine, pentru că era singura formă de control pe care o dețineam, a fost împrumutat și niciodată înapoiat. Am simțit senzația de gol. Pe tot parcursul lecturii. Și după. Aerul luase locul sângelui. El circula pentru ca durerea să atingă toate organele și să le stoarcă puternic pentru a le face din ce în ce mai mici. Durerea te face mai mic. Te strânge ca hainele care au intrat la apă, pe care nu le mai poți repara, dar începi să le folosești cum poți. Le găsești o altă utilitate. Totul se schimbă la început în rău, dar după, într-un mai bine fals.
Pe parcursul cărții, am înțeles că mie nu îmi aparține nimic, că toată lumea poate împrumuta sau fura orice sentiment trăit de mine. Dreptul la trăirea doar a ta este frânat de pierdere, care și ea aparține tuturor. Vilas, de fapt volumul lui Manuel Vilas, nu mi-a furat nimic. Viața mi-a furat. Sau moartea.
„Totul a devenit galben. Când lucrurile și ființele omenești devin galbene înseamnă că au ajuns inconștiență sau la resentiment. Suferința este galbenă.“
Suferința pentru mine înseamnă o descompunere a cadavrului viu, ce își târâie picioarele pe care continuă să care greutatea sufletului și a minții. Descompunerea începe după un an, după ce devii conștient de ce se întâmplă. Urmând o negare a degradării, încercând să lipești la loc carnea vie care arde de lipsa atingerii persoanei ce nu mai este lângă tine. Transformându-se într-un calvar fără oprire. Un calvar care se hrănește cu durerea celorlalți provocată de tine. O hrănire constantă însuflețită de oasele scrum care îți aparțin. Totul se schimbă în albastru. Albastrul cerului întunecat. Totul se lasă abuzat de albastrul ce ascunde corpurile neînsuflețite ale stelelor. Totul colorându-se mai târziu într-un negru mort. Un negru care se șterge în fiecare zi, umplând mintea de molii ce se izbesc de fericire, într-un târziu, nimicind-o, fără să lase nicio urmă. Asta se întâmplă și cu cei care mor. îi alungăm din noi și de pe pielea noastră. Devenim scârbiți de existența lor, de ceea ce au însemnat atingerile și cuvintele lor. Le facem o a doua înmormântare, neștiind că al doilea mormânt se află în noi. Începem să creăm un cimitir de la care doar noi avem cheia. Lăsându-ne prinși pe parcurs într-un ritual pe care îl folosim la fiecare mormânt nou. Având dreptul de a forma din acel mormânt ceva care prinde viață sau ceva care ia viață. Câteodată alegem să nu facem nimic, ajungând să uităm.
„Peste moartea tatălui meu a căzut timpul și de multe ori mi-l amintesc cu greu.
Faptul că tatăl meu înaintează pe drumul dispariției totale și că eu sunt singurul care mi-l mai amintesc mi se pare de o frumusețe extraordinară.”
Uitarea începe atunci când realizăm că nu-i mai putem aduce înapoi, atunci când ne lăsăm învinși de căutarea vinovatului. Începem să acceptăm ce se întâmplă, urmând să ne întoarcem la viața reală, nu la cea a doliului. Când totul e plin de fericire, celelalte sentimente se pierd în fundal, iar câteodată simțim nevoia de a ne cuibări în ceva real. În tristețe, în doliu. Alergăm atât de des spre ele pentru că durerea este singurul sentiment pe care corpul nostru îl mai percepe. Îl mai recunoaște. Singurul mecanism prin care testăm dacă trupul nostru care a fost dezgropat mai trăiește. Devenim dependenți de sentimentul de durere, transformându-l într-un antidot pentru creier. Un leac care ne nimicește în același timp, făcându-ne să căutăm un antidot pentru „antidot”. Încercând toate modurile prin care să putem uita de durerea ce a prins rădăcini în sânge, traversând prin noi ca un cancer. Ca un cancer care îngheață și sparge tot ce a mai rămas după furtuna cea mare. Furtuna care ne-a aruncat în gol – acela pe care l-am creat pe parcursul doliului.
Amintirile încep să se șteargă din mințile noastre, rămânând doar cele care ne fac să aruncăm vina pe cei din jur pentru modul în care am ajuns să trăim. Învinovățindu-i pe cei care nu mai sunt fiindcă nu au luptat destul pentru a rămâne în viață, lăsându-ne într-o lume în care nu ne-au învățat să trăim. Sentimentul de abandon ne aparține. Ne acaparează întreaga ființă, destrămând-o la final.
„Mă uitam în oglindă și nu vedeam îmbătrânirea mea, ci a celuilalt care trecuse prin lume. Vedeam îmbătrânirea tatălui meu.”
Cea mai mare durerea a copiilor ai căror părinți au decedat este asemănarea dintre ei, această oglindă devenind dușmanul nostru cel mai mare. Oglinda este un pumn care îți zdrobește inima sub influența mâinii care lasă ca sângele să curgă printre degetele ce au făcut găuri în inimă. Este o înmormântare constantă a omului care a trecut prin noi. Îl înmânăm oglinzilor, lăsându-l captiv într-un alt univers, întorcându-ne la el în fiecare zi cu speranța că îl vom regăsi ca înainte de… La fiecare întâlnire, ne îmbrățișăm, dar nu este o atingere firească. Este una rece, fără viață. Este ca atingere dintre un viu și un mort. Trupul mort este gol și are înăuntrul său un ecou ucigător. La urmă, este o îmbrățișare cu nimicul care are o casă ce se descompune încet. Lasă în urmă mirosul care pătrunde în fiecare cusătură al hainelor, în ultimul cearceaf în care a dormit, în pielea noastră. În final, toate sunt uitate pentru că doliul este cel care ne aduce aminte, dar el se va termina odată cu moartea noastră – care a fost anticipată de moartea lor.
Cu siguranță, colegii mei vor citi volumul lui Manuel Vilas diferit. Pentru mine însă, nu a fost un roman, nu a fost literatură. A fost o oglindă. În care s-a reflectat, în galben și albastru, aceeași experiență a pierderii. Diferă doar timpul care mi s-a dat pentru a descoperi că în toate a fost frumusețe.
[Citește AICI un alt articol despre volumul lui Manuel Vilas – scriitorul care va fi prezent, împreună cu Narine Abgarian, la FILIT, la Întâlnirile Alecart, joi, 20 octombrie, ora 15, la Casa Pogor!]
*Daria Moiseanu, debutantă în Alecart, este elevă în clasa a X-a, filo, la Liceul Teoretic `Varlaam Mitropolitul” Iași
