Dacă imaginarul a reușit vreodată să înlocuiască dragostea cu amăgirea, proiectând-o într-un virtual mai mult sau mai puțin accesibil, nu a putut să substituie nimic prieteniei. În aceeași măsură, atât aceasta, cât și iubirea se întemeiază pe o iluzie aparte, într-un joc și într-un legământ, iar acolo unde oricare dintre cele două se termină, rămâne un gol, un vid dens, impenetrabil. Chiar dacă instinctul a dezvăluit ființei iubirea, ca mai apoi să reveleze valoarea prieteniei, prin fiecare dintre acestea omul îl descoperă pe celălalt și, urmând o legătură (înnodată fie în jurul iluziei, fie în jurul unei porniri spontane), ajunge de fiecare dată la un sine redefinit (nu întotdeauna voluntar) de aproapele său. Prietenia își cere o dimensiune proprie, consacrată, întrucât nu este trăită separat de „sine” sau de „celălalt”, nici întru totul „împreună” (cum se întâmplă cel mai adesea cu iubirea): ea devine un spațiu în sine, undeva la mijlocul distanței dintre oameni, locuit constant, inconștient, de spirit, și vizitat de gând, vecin preocupărilor și grijii, ce se înrădăcinează interdimensional.
„Marea prietenie e, fără îndoială, la fel de puțin obișnuită ca marea dragoste, ca și aceasta, ea nu e un fenomen natural, ci un produs de cultură, al spiritului, care, potențând o pornire spontană și sporadică, o transformă într-un sentiment concentrat, conștient și continuu.” (Alexandru Paleologu)
Când Narcis s-a aplecat asupra apei pentru a se privi, a cunoscut un chip pe care nu îl mai văzuse niciodată, de o frumusețe incomparabilă oricăror altora: a văzut ceea ce nu văzuse niciodată în lume și s-a îndrăgostit, sub blestemul de a iubi prima ființă care i se va arăta. Prietenia concentrează reminiscențele aceluiași blestem, impulsul neprevăzut și incontrolabil care face omul să se lege de primul spirit pe care îl întâlnește, de o frumusețe neasemuită și, mai mult decât atât, înzestrată să dezvăluie și să potențeze o strălucire neasumată a sinelui, chiar și atunci când aceasta înseamnă conștientizarea lipsei.
Alexandru Paleologu vede în „marea prietenie” un produs de cultură, care „se întâmplă” la nivel spiritual, concretizându-se prin asumare ca trăire sau, mai exact, ca un mod de a trăi, perpetuu și intens, prin și alături de celălalt. În ce măsură însă, și în ce condiții, poate ființa prietenia adevărată? Pentru a putea iubi, omul trebuie, întâi de toate, să accepte că nu este desăvârșit, să își recunoască limitările, întrucât prietenia înseamnă atât compatibilitate, cât și complementaritate. În aceeași idee, Platon scrie în dialogul Lysis că iubește acela care este imperfect, însă, de vreme ce niciunul dintre muritori nu a atins deplinătatea, aș adăuga că iubește acela care înțelege că este imperfect. Poate tocmai această conștientizare justifică dorința sufletelor ample, precum Aglaia, sau Evgheni Pavlovici să caute prietenia Prințului Mîșkin, reușind să vadă în el ceea ce le lipsește lor sau ceea ce și-ar dori să devină.
Înțeleasă ca fenomen cultural, prietenia este mai degrabă convergența unor destine, întrepătrunderea unor existențe. Deci, pentru a se putea defini în prietenia „adevărată”, ființa trebuie să facă mai mult decât să existe, trebuie să aibă o existență, întrucât fiecare aduce în relație aportul propriei dimensiuni. Nu se poate construi o prietenie având ca fundament un singur destin, tocmai fiindcă aceasta înseamnă intersectare și asumare a întregii ființe a celuilalt. În Despre prietenie, Paleologu observă că nu se poate fonda prietenie între oameni cu existențe nule; aș adăuga însă că, mai mult decât atât, întâlnirea dintre două entități „nenule” în „trăit” poate depăși orice impediment de altă natură. Doar un spirit ce are, cu adevărat, o existență dispune de vocația „marii prietenii”, astfel că acesta va căuta și va prefera amplitudinea unui spirit de aceeași alcătuire, în locul oricăror altor criterii. Același lucru se întâmplă și cu Ahile și Priam: dușmani prin conjunctură (sau prin tradiție), întâlnirea acestora, atunci când Priam se înfățișează pentru a recupera trupul neînsuflețit al fiului său, Hector, dezintegrează principiile care stătuseră la baza războiului, aducând față în față două suflete care suferă și care, mai mult decât atât, au disponibilitatea de a suferi într-atât, încât suferința lor să anuleze ritmurile prestabilite în univers.
Alexandru Paleologu vorbește despre o anumită „legislație” a prieteniei, aflată la baza tuturor legăturilor, un pact tacit, nescris, dincolo de perceptibil (scris, ar deveni un „tratat”), care înseamnă tocmai asumarea destinului celuilalt, care vine mai degrabă ca o alegere, motivată de compatibilitate și complementaritate, ambele încadrabile impalpabilului. Compatibilitatea se referă la „existența ne-nulă”, la amplitudinea spirituală. Tind să cred că viziunea asupra lumii, convingerile, idealurile fiecăruia sunt de natură conjuncturală; chiar dacă acestea stau în calea desăvârșirii prieteniei, spre deosebire de disponibilitățile spirituale, ele sunt reversibile, uneori chiar prin însăși puterea întâlnirii cu celălalt. Complementaritatea este strâns legată de conștientizarea imperfecțiuni și a lipsei, este găsirea deplinătății prin intermediul aproapelui, înseamnă definirea prin propriile goluri, însă pe care le putem vedea întregite în cel de lângă noi. Prietenia devine, în definitiv, alături de iubire, mijlocul ultim de a ne defini întocmai prin ceea ce nu suntem, de a exista prin chiar lucrurile în care, în tangibil, nu existăm. De aici izvorăște capacitatea celor două de a „schimba” destine, de a influența echilibrul universal. Nu același lucru se întâmplă și cu Ghilgameș atunci când îl descoperă pe Enkidu? Întâlnirea celor doi este premeditată de zei, care decid că singura cale de a pune capăt abuzurilor regelui din Uruk este să îi ofere o entitate cu o soartă pe măsura aceleia a protagonistului. Compatibili din punct de vedere spiritual (Enkidu, chiar dacă inițial sălbatic, este îmblânzit de zei, și tot în aceștia își are originile și Ghilgameș, fiind de descendență divină), complementari prin principiile pe care le reprezintă (Ghilgameș provine din mijlocul civilizației, în timp ce Enkidu este adus din sălbăticie), între cei doi se leagă o prietenie care reface echilibrul universal, restabilind, temporar, pacea în cetatea Uruk-ului. Pentru că aceeași relație care reinstaurează armonia, va deranja mai apoi instanțele superioare, conducând la o altă dezechilibrare majoră, a cărei finalitate este să confrunte puterea prieteniei cu neputința umană, pentru a reaminti coordonatele existenței omului: Enkidu este ucis, iar Ghilgameș încearcă să sfideze legile firii pentru a-l salva, dar eșuează. Dincolo de legământul cu celălalt, prietenia dezvăluie disponibilitatea iubirii (sub cele mai pure forme), reordonând, întâi de toate, interioritatea celui care se „leagă”, pentru ca mai apoi armonia lăuntrică să se transforme în principiu cosmic ordonator. Adesea se vorbește despre „puterea prieteniei”, incontestabilă, însă înțeleasă superficial. Aceasta nu se referă la beneficiul adus sinelui, propriei persoane, ci la capacitatea de a modela întregul Univers. Prin „legământul” lor, Ghilgameș și Enkidu influențează echilibrul, „marea prietenie” devine o forță, însă, înainte de a lăsa omului posibilitatea să conștientizeze acest lucru, este adus față în față cu vulnerabilitatea singurătății.
Se poate construi o „mare prietenie” fără a avea ca fundament generozitatea? Alexandru Paleologu încearcă să stabilească hotarul dintre aceasta și dintre altruism. Astfel, un om generos se poate defini într-o prietenie adevărată, fără a fi, neapărat altruist, însă un altruist ce nu are vocația generozității nu se poate încadra acesteia. Cel generos oferă cu ușurință (fără a face referire doar la generozitatea materială, ci și la cea spirituală), fără ca acest act să fie motivat de egoism sau de altruism: dărnicia este un gest natural pentru acesta și care nu anulează propria existență, lucru la care este predispus altruistul. Raportarea constantă la celălalt, definirea prin acesta substituie treptat existența sinelui, până la momentul în care altruistul nu mai poate dărui, pentru că s-a risipit, s-a consumat întru totul, gravitând doar în jurul celuilalt.
Gatsby întruchipează întocmai generosul, ale cărui acte, deși au la bază tendințe aparent egocentriste, fundamentează disponibilitatea „marii iubiri” și a „marii prietenii”. Fără a fi darnic când vine vorba despre adevărurile imediatului, el oferă, atât din punct de vedere spiritual, cât și material, cu o naturalețe de multe ori contrariantă. Deși scopul lui a fost multă vreme să câștige, să adune, nu este avar, întrucât banii reprezintă un mijloc prin care el înțelege și își susține generozitatea, poate sub apăsarea gândului că altceva nu ar putea să ofere, desconsiderându-și amplitudinea spirituală (reconfirmată tocmai de motivele și gesturile sale). Prietenia dintre el și Nick Carraway marchează profund destinele care converg și sunt mutual asumate, având la bază o singurătate care împiedică exprimarea generozității. Diametral opus este prințul Mîșkin, a cărui generozitate este mai degrabă efectul altruismului supraextins. El trăiește întru totul prin relațiile stabilite cu societatea, tânjind după acel moment în care va putea asuma și împărtăși pasiunile umane. Adesea rușinat în fața celorlalți, uneori chiar numai de ideile sale, își anulează treptat vocația „marii iubiri” și a „marii prietenii”. Este blând, iubitor de oameni, un adevărat filantrop, aparent generos în a se expune, în a-și oferi sufletul, și totuși nu reușește să depășească anumite limitări. El poate să resimtă compatibilitatea și complementaritatea (cum se întâmplă și cu Rogojin), însă nu se încadrează, disponibilitățile sale nu se regăsesc nicăieri în persoanele din jur, care, ca Aglaia sau Evgeni, încearcă să pătrundă profunzimile sale lăuntrice, însă se confruntă de fiecare dată cu imposibilitatea de a recunoaște, de a identifica amplitudinea spirituală, estompată în altruism.
Compatibili și complementari sunt și Ahile și Patrocles, împărtășind același spirit de războinic desăvârșit, însă întrunind valențe contrare, după cum remarcă Petru Creția în Ahile: Patrocles este de o blândețe aparte, ar putea întruchipa bunătatea, este prețuit și îndrăgit de către toți; Ahile, deși nu este mai prejos de prietenul său în fața societății, este de o natură diferită, fiind mai degrabă luptătorul loial, mai impulsiv, pasional și pasionat. Poate că destinele celor doi converg la mijlocul dintre trecutul îngropat al lui Patrocles și viitorul refuzat de Ahile. Patrocle devine scutierul lui Ahile după ce este alungat din cetatea lui, fiindcă ucisese cu cruzime un om, moment care l-a făcut să-și reconsidere existența sau, poate, care l-a eliberat de o anumită tensiune lăuntrică ingenuă, devenind apoi un model de blândețe și de cumpătare. Ahile se evidențiază ca fiind echilibrat sau, mai exact, controlându-și reacțiile pasionale, într-o anumită măsură latente, care sunt declanșate de marea suferință a pierderii prietenului, trăită, după cum spune și Paleologu „ca o moarte a sinelui”. În numele lui Patrocles, el batjocorește trupul neînsuflețit al lui Hector. În fața unei astfel de fapte, mai poate prietenia să fie considerată o valoare supraindividuală, de vreme ce pare să sfideze dreptatea?
„Prietenia este dreaptă prin ea însăși, ea întruchipează însăși dreptatea”
Părând mai degrabă să mizeze pe amplitudinea spiritului aceluia cu vocația „marii prietenii”, Paleologu surprinde faptul că, prin orice act motivat de această iubire pură, autentică, omul își asumă și își definește singur dreptatea și libertatea, ambele fiind incontestabile. În prietenie, omul când decide asupra destinului celuilalt, decide de fapt asupra propriului destin, întrucât cele două sunt întrepătrunse prin „legislația prieteniei”. Valori fundamentale ființei (nu numai din punct de vedere moral), dreptatea și libertatea se concretizează ca spațiu de desfășurare al „legăturii”.
În prietenie, ființa are libertatea de a hotărî, de a alege sufletul sau spiritul potrivit, tocmai fiindcă întotdeauna se află la baza acestei relații un interes, idee susținută și în Despre prietenie, pe care, totuși, Paleologu nu o duce până la capăt. Prietenia interesată nu înseamnă a vedea în celălalt o sursă materială, ci, mai degrabă, înseamnă valorificarea unei posibilități sau a unei disponibilități comune, șansa de a evolua sau de a deveni mai bun alături și prin celălalt, cultivarea compatibilității și a complementarității sau chiar simpla împărtășire a unei suferințe fundamentale. Prieteniile care forțează limitele dreptății și ale libertății tind să cred că sunt recognoscibile în cele care se construiesc între luptători, între soldați, în timpul războiului. În Războiul nu are chip de femeie și Soldații de zinc, Svetlana Aleksievici surprinde întocmai această vocație a spiritului sau a destinului, care de multe ori aduce împreună aparent întâmplător oameni pe care, din acel moment, îi leagă pe vecie. Unde este dreptatea atunci când prea mulți compatrioți zac neînsuflețiți în fața ta, iar tu te bucuri, la căpătâiul lor, că prietenul tău nu a murit, unde este libertatea când vagonul de tren sau frontul alege pentru tine?
Dincolo de aceasta, libertatea prieteniei stă poate în caracterul revocabil și în iertare. Un prieten poate fi „renegat” (asemenea unui membru al familiei) atunci când nu se mai încadrează acordului nescris al relației, atunci când destinele, cândva asumate reciproc, nu mai converg nicăieri. Fie că cei doi nu mai evoluează în același ritm, sau că „s-au schimbat” odată cu trecerea timpului, o prietenie revocată nu își anulează natura de „mare prietenie”. Oamenii sunt cei care schimbă oameni, individul evoluând sub semnul interacțiunilor sale, însă transformarea radicală (suficientă pentru a demonta legământul) a aproapelui de multe ori nu este altceva decât o realitate refuzată încă de la început. Limitată de imposibilitatea de a pătrunde întru totul sufletul unui om, ființa are posibilitatea de a destitui prietenia, însă mai important, poate învăța iertarea. Iertarea este nu atât o verificare a aproapelui (prin cea de a doua șansă), cât o confirmare a spiritului în fața sinelui, întrucât este mult mai greu să ierte, să se confrunte cu dezamăgirea, decât să accepte că a greșit inițial sau că celălalt nu este ceea trebuia să fie. Așa cum, după mult timp, învingând greu orgoliul, teama, furia, locotenentul Dan îl iartă pe Forrest (personaje din filmul Forrest Gump regizat de Robert Zemeckis) doar pentru ca mai apoi să se construiască între ei o „prietenie mare” (chiar având ca fundament povara aceleiași cruci a suferinței), ființa este liberă să decidă, în numele valorilor și lucrurilor în care crede cu adevărat. Prietenia adevărată depășește palpabilul, chiar și atunci când îi sunt lăsate momente de îndoială, de dezechilibru. Într-un asemenea legământ, iertarea nu se referă întotdeauna la celălalt, ci și la iertarea sinelui. Ahile nu se poate ierta pentru soarta lui Patrocles, astfel încât libertatea lui devine un verdict al morții, ca element de continuitate, care să nu frângă destinul celor doi războinici.
Așadar, prietenia devine un destin colectiv, care își face loc în spiritual, fiind o disponibilitate de a căuta, de a iubi, a celui care își înțelege nedesăvârșirea. „Marea prietenie” devine o forță capabilă de a armoniza sau a dezechilibra universul. Ea proiectează ființa într-un spațiu în care dreptatea și libertatea sunt redefinite prin prisma complementarității și compatibilității dintre oameni, asemănându-se într-o anumită măsură unei relații familiale, însă lăsând posibilitatea revocării. Este o altfel de înfrățire, e o taină a împărtășirii (necesitând o generozitate aparte), e, poate, momentul, în care crucea lui Rogojin devine crucea lui Mîșkin, iar crucea lui Mîșkin devine crucea lui Rogojin și, sub o apăsare întâi primită, și abia apoi cedată, încep să se frângă destine.
*Articol preluat din nr. 20 al revistei „Alecart”. Pe atunci, Andrada Strugaru, autoarea eseului, era în primul an de Alecart, în clasa a X-a.
Pictură: Ioniță Benea
