Despre neputința de a plânge. De ce și cum mai plâng oamenii?

Îmi dau seama de dimineață că de mult nu am mai văzut un om plângând. O fi bine, o fi rău? Om fi mai fericiți, prin urmare? Mă gândesc apoi la apăsările mele tinerești care aveau prostul obicei să răbufnească nu doar atunci când eram singură și puteam întoarce capul în pernă, îmi amintesc așadar și de felul meu de-a plânge, ușor, ne-lacom, fără sughițuri, felul în care mâinile mi se înnoadă și ochii mi se tulbură un timp, însă doar până când rostogolul se ivește timid și repede-trecător, iar dârele lucioase au trasat deja conturul derdelușului următor. Drumul e lin și sigur. În fața patului meu e o oglindă. Stana de piatră care devin când plâng s-a așezat mai întâi pe marginea patului, a înțepenit acolo și trăgând nesățios aer în piept și-a țintuit sieși privirea de cârjele sticlei. Așa plâng eu. Îmi place să îmi observ lacrimile, le-aș prinde între degete cum prindeam feliile de mandarină când eram mică și le studiam aplecându-mi genele deasupra lor, uite ce mici și drăgălașe sunt. Acum, mă ascund mai bine. Oglinda aș acoperi-o de tot.

Precum mulțimea așchiilor de multe ori înăbușă și stinge flacăra pricinuind mult fum, așa și mâhnirea peste măsură face de multe ori sufletul fumegos și întunecat și usucă apa lacrimilor. – Cartea Filocaliilor, Sf. Ioan Scărarul

Deloc rușinoasă mi s-a părut fascinația pe care am manifestat-o eu cu mine față de pasul acesta spre înapoi al glandei lacrimale. Când eram mică de tot, plângeam uneori și atunci când mă rugam, am trecut și de momentul fugitiv în care numeam rugăciunea conversație, căci îmi amintesc că atunci plângeam cel mai mult și acum cred că înțeleg pe deplin și de ce. Nu făceam ce trebuie și mai mult de-atât, credeam că fac cu totul altceva. Între timp, m-am oprit din a face orice și tot în acest răstimp s-a petrecut înghețul, deplasarea instinctuală a noii mele neputințe. Tot atunci, sensibilitatea mea față de lacrimile altora a coborât ca mercurul într-un termometru, mi-am analizat atent reacțiile și capacitatea de empatie, mi-am adresat mustrări copleșitoare, m-am certat și m-am arătat cu degetul, tot neînțelegând ce se întâmplă cu mine. Când am ridicat bărbia din piept, am văzut că lumea nu era nici mai frumoasă, mai îndestulată și mai dornică de lacrimile mele, nici mai tristă și mai obscurizată de prea multe absențe decât o lăsasem. Mi-am împrietenit gândurile cu toți oamenii pe care îi simțeam sticlos de puternici, curajoși, vajnici, imperturbabili, sănătos de glorioși în neabaterea lor de la calea trăirii demne. Nici singurătatea care m-a izbit repede și ritmic ca o bătaie scurtă de ciocan sau de toacă nu m-a făcut iar să plâng ca mai-nainte și atunci m-am cufundat într-o resemnare caldă, am avut poate parte de o fărâmă din ceea ce am auzit că se cheamă intelectualizarea emoției, adică am ridicat din umeri în fața schimbării, neîncetând însă să privesc cu atenție obsedantă în jur și încă stau în așteptare, ca un vânător care-și pândește prada din spatele adăpostului său de lemn, cu lăcomie și ochi oblici, întredeschiși. Eu vreau să văd însă doar care dintre voi va plânge primul.

Ce fumegă în noi atât de năprasnic, încât am început să locuim, înhăitați, regiunea aceasta non-lacrimală? Să ne spășim, să ne plecăm capul, ca și cum unul al fi al tuturora, să podidim, să ieșim pe stradă în căutare de obiecte cauzatoare de lacrimi, să lipim etichete pe ele, să ne întoarcem la casele noastre și apoi să ieșim iar, cu ochii întinși ca după o adăpătoare? Să ne asfixieze durerea pe dinăuntru și noi pe deasupra să pogorâm hulpav asupra ei neîndestularea și chinul greului de a plânge? Mai putem, tehnică de-acum devenită subconștient și perturbator de nesănătos, să lăcrimăm abuziv în fața a tot ceea ce instinctual percepem a fi obiect sensibil. Că au crescut copiii mari și pleacă la facultate, că a venit primăvara și ce frumoși sunt copacii roz-înglodiți de pe marginea drumului, că ne-am întâlnit toți membrii familiei la o sindrofie și cineva dintre noi, politicos-obligatoriu, trebuie să verse o lacrimă și alte astfel de situații stârnitoare de extazul glandei. Afectivitatea, printre toate aceste simulacre și reacții responsabile, e dusă. Plânsul și-a ieșit din matca naturii sale intime. Era o vreme când mamele, soțiile, surorile se cufundau în odaia cea mai din dosul casei ca să-și verse lacrimile. Însăși Vitoria Lipan plângea în ascunziș și cât de curate să-i fi fost ei lacrimile și dorul! În afara prispei, crisparea lacrimii nu era o rușine, dar rămânea o cutumă a interiorității profunde.

De altfel, chiar în Biblie, Iisus este înfățișat ca plângând pentru oameni de trei ori. Mai întâi, Hristos plânge după moartea lui Lazăr, alături de Maria și de ceilalți iudei. Deci Iisus, când a văzut-o plângând, și pe iudeii care veniseră cu ea plângând și ei, a suspinat cu duhul și S-a tulburat întru Sine. Și a zis: Unde l-ați pus? Zis-au Lui: Doamne, vino și vezi. Și a lăcrimat Iisus. Deci ziceau iudeii: Iată cât de mult îl iubea. (Ioan 11, 32-36). Suspinul cu duhul și tulburarea întru ceva ar putea omul să-și ea ca reper gândindu-se la sublimul fel în care se poate suferi, pe care Isus îl oferă sub forma pildei prin excelență dumnezeiești. Mai mult decât atât, Isus suferă întru Sine, cu alte cuvinte în sinea lui, singur, însingurat de lumea pentru care iubind-o, a învățat să plângă. I-a împrumutat lacrima, chiar dacă a luat cu Sine consistența dumnezeiască. Lucru pe care omul, ne-sfântul, nu l-a reușit niciodată.

Apoi, Iisus plânge pentru Ierusalim, văzându-i nimicirea viitoare. Și când S-a apropiat (de Ierusalim), văzând cetatea, a plâns pentru ea, zicând: Dacă ai fi cunoscut și tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi. După ce suspină, Isus plânge pentru ea, pentru cetate, adică își dedică emotivitatea dimpreună umană și divină omului și societății sale decăzute. Și în fine, Iisus mai plânge odată, în grădina Ghetsimani în timp ce se roagă și atunci cu mai multă durere și amărăciune, cu strigăt și cu lacrimi precum aflăm din textul biblic. Crescendo-ul lacrimilor lui Iisus plăsmuiește lumi după modelul ei în fiecare din noi, atâta doar că primim lumile acestea noi cu fală și fără obediență creștină, tocmai de aceea atunci când lumea e în reflux îi receptăm strângerea de val ca pe o secătuire, ca pe o dez-înaripare. Ceva e nelalocul lui. Sf. Ioan Scărarul spunea însă că și în zidire, și în străpungere este ceva care se mișcă de la sine și ceva care e mișcat de altceva. Când sufletul, chiar dacă nu ne sârguim sau nu întreprindem ceva, lăcrimează și se umezește, și se îmblânzește, să alergăm. Când glanda noastră aducătoare de lacrimi e vie și palpită, atunci ne îmblânzim alene, aproape lichid, ființa ni se remodelează și mâini de departe străine și cunoscute nouă ne toarnă ca pe un nou făcut într-un model care ne urmează conturul, firea, forma. Dar ce pune în mișcare scurgerea aceasta a sufletului nu mai aparține frâului omenesc, la fel cum nici înghețul putinței de a plânge nu ni-l datorăm și nu trebuie să-i căutăm motivații nici intrinseci, nici extrinseci.

În stana aceasta m-am aflat și eu și am resimțit-o dureros, ca pe o depersonalizare, ca pe un exces epuizat și ca pe un preaplin pe care prea adesea l-am golit și dezgolit în fața oglinzii, iar acum, ce ne facem acum? Nici așteptarea nu e o soluție, nu ni s-a dat nimic, nu ni s-a luat nimic, nu am fost jefuiți de noi înșine mai mult decât ne-am prăduit când am ciupit din obrajii sufletului nostru lacrimile ca pe o sforțare mincinoasă și cuprinzătoare în spini și buruieni seducătoare. Căldura apei sărate ne e aceeași. Temperatură, gust, îngustime de ochi.

Și iar, din Sfântul Ioan Scărarul. Am văzut la unii plâns și am văzut la alții alt plâns, din neputința plânsului. (Un fel de stoarcere din stoarcere, în traducere postmodernă sau cum s-ar asigura mama prin învârtiri repetate că rufele sunt stoarse până la capăt, aici imagistic.) Aceștia, deși îl au, se simt ca și cum nu-l au, și prin neștiința lor cea bună rămân nejefuiți(de el). Aceștia sunt cei despre care s-a zis. Dumnezeu înțelepțește pe cei orbi. Se întâmplă de multe ori că pe cei mai ușori îi mândrește lacrima însăși. de aceea nu li se dă unora, ca să se plângă pe ei pentru lipsirea de ea și pentru cererea ei fără rezultat, și ca să se osândească cu suspine, cu întristare și cu durerea sufletului, cu adâncă mâhnire pentru neputința lor. Dă-mi, Doamne, lacrimi, ar spune un astfel de om. Și păcatul lui ar fi neputința de a plânge, ca o vinovăție și ca o amputare a organului de suferință. Pentru ce, atunci, ochi?, ar gândi elAcestea obișnuiesc să umple locul lacrimii, nelăsându-i în primejdie, măcar că ei le socotesc fără folos. Suntem astfel feriți de primejdie, căci rugându-ne să plângem, trecem printr-un amalgam constitutiv al rugii. Învățăm, lipsindu-ne de expresia emoțională ultimă, să ne construim credința nu pentru că inadmisibilă ne pare această lipsă, ci pentru că instinctul firesc al omului apropiat de Dumnezeu, care suferă și își deplânge o lipsă, este să se roage. Și chiar după dobândirea sau recuperarea în sine a pierderii sale, calea parcursă e o lacrimă și un câștig cu mult mai mari.

 

(Pictură de Ioniță BENEA.)

*Ioana TĂTĂRUȘANU, redactor-șef adjunct Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.