Despre oameni și bolgiile infernului: La Caracas va fi mereu noapte, de Karina Sainz Borgo

(…) lumea, așa cum o știusem până atunci, începea să se surpe.

Romanul Karinei Sainz Borgo spune o poveste terifiantă despre un oraș aflat în putrefacție, un oraș mort, în care parcurile și locurile de joacă devin o amintire. Este vorba de orașul Caracas în timpul regimului Hugo Chavez, Comandantul-Președinte. Situația s-ar putea extinde la întregul stat Venezuela, în care toți trăiau uitându-se în sacoșa de cumpărături a celuilalt, în care toți erau suspecți și supraveghetori, iar solidaritatea umană se transformase în jaf. O țară în care a trăi însemna să supraviețuiești peste zi și să te întorci viu acasă seara, în care oamenii se îmbolnăveau și mureau la fel de repede cum își pierdeau mințile, în care trebuia să dispui de cărămizi de bancnote, de zgârie nori fără valoare pentru a cumpăra lucruri simple precum o sticlă de apă minerală sau gumă de mestecat, nicidecum o sticlă de ulei sau un sfert de kilogram de brânză, în care vrăjitoria devenise religie națională. E o țară fără dinți care ia gâtul găinilor, în care te puteai trezi în mijlocul unui jaf armat în timpul unei înmormântări. O lume în care viețile oamenilor sunt scurte, la fel ca ale muștelor sau ale viermilor, ființe care supraviețuiesc și se perpetuează locuind în moartea altora.

Venezuela de acum nu mai semăna deloc cu cea de acum doar câteva decenii, cu Venezuela din anii `50, `60 sau `70. În țara de atunci, soarele strălucea cât era anul de lung și oamenii găseau de lucru. În Venezuela anilor `50, emigranții europeni încă își mai găseau de lucru. În Venezuela aceea se putea vorbi de bunăstare: case mari, mai mari decât în Spania, dotate cu aparate electrocasnice, autostrăzi fără gropi, galerii comerciale frecventate de toți. Sistemul politic era stabil, la fel ca situația economică și financiară. Atunci, 20 de bolivari însemnau o avere! Atunci, Venezuela părea paradisul visat pentru imigranții săraci din Europa sau pentru persecutații politic din alte țări în care dictaturile militare făcuseră viața imposibilă.

Fiecare dintre noi se trage din locul în care își are îngropați morții.

Romanul Karinei Sainz Borgo prezintă povestea Adelaidei Falcon care lucra pe brânci pentru o editură mexicană cu sediul în Spania și care încearcă să supraviețuiască după pierderea mamei, singurul ei sprijin. Familia Adelaidei, formată doar din mamă și din cele două surori gemene ale acesteia, Amelia și Clara, începe să se dezintegreze la fel ca orașul Caracas, în care viața este o luptă neîncetată. Pe tatăl său, Adelaida nu-l cunoaște, nici numele nu-l auzise pronunțat vreodată – nici de mama sa, nici de mătuși, care preferau să-l numească Defunctul.

Mama Adelaidei fusese o femeie cultă, singura femeie titrată din familia Falcon, având o bibliotecă impresionantă ce cuprindea volumele de la Circulo de Lectores, colecția de clasici universali și contemporani, colecție pe care o va folosi și Adelaida în timpul studenției la Litere și pe care o va moșteni. Femeie singură, însă cu studii universitare, mama reușește să-i ofere fetiței o copilărie frumoasă, ba mai mult, să o țină la un colegiu privat și să-i serbeze ziua de naștere cu tort, vată de zahăr ars și sucuri în pahare de plastic. Copilăria în Caracas este una aproape fără griji, orașul și lumea venezueleană fiind abia la începutul dezintegrării. Încă există leagăne și tobogane de fier ruginit, iar infracționalitatea era departe de cotele la care a urcat odată cu trecerea anilor. Parte din copilărie, Adelaida și-a petrecut-o la Ocumare de la Costa, un orășel din statul Aragua, acolo unde apa albastră scaldă nisipul alb, acolo unde Clara și Amelia întrețineau pensiunea familiei Falcon și unde timpul părea să stea în loc, de parcă secolul al XIX-lea n-ar fi fost înlăturat odată cu sosirea progresului. Aceste momente pierdute, când ea se simțea liberă printre crengile copacului din curtea pensiunii, nu seamănă deloc cu cele din orașul înspăimântător unde crescuse și care, odată cu trecerea anilor, se transforma tot mai mult într-o armătură de garduri și zăvoare, ca și cum timpul uitase să curgă înainte și revenise la epoci de decadență și sălbăticie – o cădere în barbarie dublată de lipsa oricărei perspective.

Nesiguranța începe să se instaleze în Caracas atunci când Adelaida împlinise zece ani. Într-un oraș care era pe punctul de a se transforma în infern, nici prima dragoste nu putea să fie decât una neobișnuită; fetița avea să se îndrăgostească de o fotografie de pe prima pagină din El Nacional, fotografia unui soldat mort! Să fi fost o premoniție? Iubirea n-a fost pentru ea. Peste ani, îndrăgostită de Francisco Salazar Solano, un fotograf-reporter care primise Premiul Ibero-american pentru Libertatea Presei, Adelaida e pe punctul de a se căsători cu acesta, însă, cu doar o săptămână înainte de eveniment, tânărul este ucis de un grup de gherilă. Eu care rămăsesem văduvă la zece ani, am rămas din nou văduvă la douăzeci și nouă.

Frica te face lucid. Disperarea îți injectează sclipiri de geniu.

Acțiunea romanului începe odată cu moartea Adelaidei Falcon mama și urmărește viața Adelaidei fiica aproximativ o lună, timp în care aceasta reconstruiește mental trecutul venezuelean, relatează despre prezentul sângeros din Caracas, încearcă să supraviețuiască în acest oraș al terorii, al morților vii și, în cele din urmă, își recâștigă libertatea. La cei 37 de ani, Adelaida Falcon trebuie să facă față pierderii mamei (În ziua aceea am devenit singura mea familie.), rămâne fără apartamentul ocupat de Fiicele Revoluției care făceau legea pe străzile din Caracas, ocupă, la rândul ei, apartamentul vecinei sale, Aurora Peralta, căreia îi descoperă cadavrul în casă și de care scapă aruncându-l peste balcon și apoi incinerându-l lângă un tomberon de gunoi. Teroarea dezumanizează, însă frica te ajută să supraviețuiești!

A-ți schimba numele, a renunța la propria identitate, a te transforma din editor și jurnalist în bucătăreasă, acesta e un preț necesar și minor pentru câștigarea libertății. Ce să mai faci în Caracas sau în Venezuela, acolo unde lumea s-a prăbușit și i-a strivit atât pe vii, cât și pe morți, unindu-i pe toți în aceeași strâmbătură de durere? Ce poți să faci într-o țară pe care nu o mai recunoști, într-un loc care ți-a fost furat, într-un oraș cu oameni abrutizați, disperați, peste care violența și teroarea au pus stăpânire? Emoționantă este despărțirea Adelaidei de Caracas, care are loc la cimitir, la mormântul mamei sale și al Juliei Peralta Veiga, mama Aurorei, cu origini spaniole, cărora le luase numele.

În ziua aceea, mi-am dat naștere. M-am adus pe lume strângând din dinți și fără să privesc în urmă.

Partir și parir, două cuvinte care au căpătat sens împreună pentru Adelaida. A pleca din Caracas-ul în care bezna punea stăpânire peste tot înseamnă a renaște într-un alt loc unde libertatea există. Noaptea din Caracas s-a transformat în lumină, dar nu în locul unde își avea îngropați morții, ci într-unul străin.

Volumul Karinei Sainz Borgo impresionează prin stil și conținut, iar povestea Adelaidei este povestea tuturor celor care se confruntă cu regimuri nedemocratice, în care haosul și nesiguranța pun stăpânire nimicind orice încercare de revoltă, dezumanizând, îngropând orice speranță. Deși poate fi citit și ca un roman noir cu accente polițiste, La Caracas va fi mereu noapte mi se pare în primul rând o denunțare a opresiunii și a dictaturilor militare care s-au succedat în America Centrală și de Sud, un strigăt de ajutor și un document – deopotrivă istoric și uman.

[AICI și AICI poți citi alte două cronici ale volumului semnat de Karina Sainz Borgo, invitata Întâlnirilor Alecart la FILIT, joi, 19 oct, ora 15, la Muzeul „V. POGOR” – Casa Junimii]

*Theodora Sterpu este elevă în clasa a XI-a, filologie, la Liceul Teoretic „Varlaam Mitropolitul” Iași.