Nora Cojocaru: „Oamenii în trening caută răspunsuri, sunt frământați de ceva de aceea sunt asemenea unor corpuri nedefinite fizic, împrăștiate prin tot orașul.”
Ei = Noi
Cine sunt oamenii în trening? Sunt eu, ești tu, e fratele sau prietena ta. Oamenii în trening pot fi văzuți peste tot și nu reprezintă o categorie specifică de persoane, ci doar un tipar, tot mai des întâlnit în zilele noastre. Cine poate fi un astfel de om în trening? Cineva grăbit, mereu pe fugă. Cineva care nu își permite să aloce suficient timp nici pentru sine, nici pentru alții. Un om speriat de ideea de a se dezvălui în fața celorlalți. Un om speriat de propria imagine.
Oamenii în trening nu țin cont de anotimp, ei au mereu aceeași îmbrăcăminte. Mersul le este alert, au privirea ațintită spre vârfurile picioarelor, vor să treacă veșnic neobservați. Încet-încet, ajung să fie atât de numeroși și de rapizi, încât se estompează în fundal, asemenea mulțimii de faruri aprinse ale automobilelor seara, când trebuie să te întorci acasă de la serviciu, după o zi grea de lucru. Nu sunt organizați și nu stau în grupuri, preferă singurătatea.
Cine sunt, așadar, oamenii în trening? Ei sunt, de fapt, ipostaze ale omului modern. Oricine poate ajunge un om în trening – un jurnalist realizat pe nume Eugen Stoica, un fost olimpic la chimie cu numele de Ramon, un handbalist talentat pe nume Emanuel Cant. Oamenii în trening caută răspunsuri, sunt frământați de ceva, de aceea sunt asemenea unor corpuri nedefinite fizic, împrăștiate prin tot orașul. Ei ajung ca niște cioburi dintr-o oglindă spartă, în ochii sau chiar direct în inimile noastre. Împrăștie frigul înghețat în suflet, semințele îndoielii, ridurile încrâncenării. Elementele din care sunt alcătuiți sunt unice și nu capătă formă solidă decât în prezența unui catalizator: ajungerea la înțelegere cu sinele. Ea reprezintă un proces îndelungat, desfășurat pe cont propriu, prin explorarea asiduă a hărții personale sau cu ajutorul altcuiva. Cert este că atunci când acest lucru se întâmplă, cioburile se topesc. Și lasă în urmă o lume care nu mai este negată de conștiință, ci, în final, acceptată.
Despre mici întâmplări cotidiene
În volumul de povestiri Oameni în trening, întâmplările se desfășoară asemenea unei role de film: după terminarea unei scene, cadrul se schimbă radical, personajele rămânând, mai mult sau mai puțin, interconectate. Situații tragice sunt tratate cu ironie, iar tema morții, des întâlnită, cu lejeritate. Prezența tumultoasă a vieții în toate manifestările ei permite cititorului să perceapă moartea drept o consecință firească a vieții. Nimic terifiant, nimic dramatic, doar un tremur între cutele mai largi ale vieții.
Contextul spațio-temporal este divers, întâmplările desfășurându-se în locuri accesibile și cunoscute oricui, în cele mai obișnuite momente: la țară, pe câmp, în vacanță, în mașină, la școală, în fața televizorului, în bucătărie, în sufragerie, la restaurant. Acțiunile au capacitatea de a transpune cititorul în lumea personajelor, iar acest tip de reprezentare duce la conștientizarea ideii că în jurul nostru se desfășoară, mereu, sub aparențe banale, întâmplări neașteptate. Fiecare personaj duce cu sine o lume ascunsă. Sunt evidențiate frici, prejudecăți și atitudini comune, contexte reale cu moduri absurde de a reacționa, care duc la crearea unor scenarii impregnate de ironie. Un exemplu de reacție absurdă este oferit în povestirea Ghinionul dracului – un tânăr este bântuit de fantoma tatălui decedat și este sfătuit de bunică să meargă la cimitir în timpul nopții pentru a bate un țăruș în pieptul mortului, astfel încât sufletul să nu-i mai hălăduiască nestingherit. Din neatenție, atunci când execută operațiunea, băiatul își prinde o parte din haină în țăruș, lucru ce îl face să simtă că este tras în mormânt de către strigoi. Speriat, face stop cardiac și moare. Este găsit fără puls a doua zi dimineață de către unchiul său, care remarcă în treacăt: Ghinionul dracului, (…) să nu vezi că ai trecut țărușul prin pulpana mantalei și să te sperii de moarte.
Ce se ascunde în spatele unui costum de trening
Povestirile surprind atitudini pe care fiecare dintre noi le poate vedea la sine sau la cei din jur. Descoperim oameni înspăimântați de ridicol, personaje care nu reușește să iasă de sub autoritatea părintelui, care judecă o femeie exclusiv după vestimentația ei sau după aspectul fizic, care își deplâng veșnic trecutul, ajung să își disprețuiască țara după ce pleacă departe, oameni gata să încerce experiențe noi, extrem de talentați, dar care, nefiind obișnuiți cu eșecul, nu știu să îl gestioneze. Deseori, finalul povestirilor este neașteptat, schimbând perspectiva, obligându-te să reașezi piesele puzzle-ului, să privești ansamblul din alt unghi. De exemplu, în Ca din tun, se prezintă relația dintre Emanuel Cant și David Humă. Cei doi sunt „dublul” filosofilor Immanuel Kant și David Hume, ce au avut în viața reală o relație foarte apropiată. În universul lui Robert Șerban, Emanuel este un elev de liceu, foarte arătos și talentat la handbal (sport căruia i se dedică complet), antrenorul său fiind David Humă. Intriga este declanșată de lovitura trimisă de Emanuel în timpul antrenamentului, în mod accidental, în fața unui coleg ce apăra poarta. Colegului i s-a spart nasul, fapt ce l-a făcut pe băiat să se simtă vinovat. De obicei, liceanul nu își analiza acțiunile, fiind foarte sigur pe el. Dintr-odată însă, Emanuel se găsește în postura în care își cântărește importanța existenței și deslușește o trăire complet nouă, incertitudinea. Când îi observă starea, profesorul său, Humă, încearcă să-l consoleze, apelând la o discuție profundă ce se termină cu propunerea de a deveni prieteni. În registru cotidian, cu umor, situația este o trimitere la „trezirea” filosofului Immanuel Kant din „somnul dogmatic”, lucru pe care preciza că îl datorează mentorului său, filosoful scoțian David Hume.
Fiecare întâmplare din volum e o mică bijuterie, perfect construită, un fapt de viață în care pulsează ironia, umorul, compasiunea și care accentuează unda de tristețe și de eșec în care Robert Șerban își învăluie personajele.
La finalul zilei, privind în spate, vom constata că am văzut (și azi) oameni în trening. Ei sunt printre noi exact așa cum există și povești – chiar dacă unele dintre ele trec la fel de neobservate precum oamenii. Singurul lucru care îți rămâne de făcut este să te oprești asupra unuia, să-i pui mâna pe umăr și să începi să-i vorbești, să-l bagi în seamă și să-l faci personaj, exact așa cum procedează Robert Șerban. Pentru că atunci când oamenii în trening vor putea fi observați cu adevărat. Atunci, pentru ei, dar și pentru noi, vor apărea noi nuanțe, noi culori.
(*Nora Cojocaru este elevă în clasa a IX-a, mate-info, la Colegiul Național Iași.)
Theodora Sterpu: „Fiecare întâmplare rulează cinematografic prin fața ochilor noștri și parcă toate ni se pare cunoscute (…)”
După ce ne-a obișnuit cu poezia, Robert Șerban aduce în fața noastră, prin „injecții de xilină”, acest volum de proză scurtă. Faptul că, iată, îl putem descoperi și în această ipostază, nu ar trebui să fie surprinzător, căci autorul declara în „Suplimentul de cultură”: „de când mă știu mi-au plăcut poveștile: să le ascult, să le citesc, să le spun”.
De ce oameni în trening?
Răspunsul ni-l dă chiar Robert Șerban în A-ju-tor!: Îmi place ca lucrurile să meargă repede. Pierderea de timp îmi întinde nervii, iar așteptarea mă umple de draci. Așa că mă mișc iute, dorm puțin, mă îmbrac ca în armată, mănânc frugal, rezolv eficient ce am de rezolvat, vorbesc doar dacă e necesar, nu-mi consum timpul cu întâlniri și discuții inutile, nu stau aiurea prin fel de fel de locuri. Viața mea e intensă și plină. Într-adevăr, viața personajelor/ personajului se derulează rapid, povestirile încheindu-se brusc, cu un final neașteptat sau nedefinit. Fiecare întâmplare rulează cinematografic prin fața ochilor noștri și parcă toate ni se pare cunoscute, fiecare dintre noi trecând o dată sau de mai multe ori prin situații ridicole, absurde, halucinante, din care poți ieși doar abordând un umor negru sau așteptând ca lucrurile să revină la normal.
Covârșitor & ridicol, dar atât de adevărat
În Înapoi în țară, personajul se întoarce acasă pentru tatăl său, ca să-l convingă să facă un tratament, dar nu în România, ci în America. În Ghinionul dracului, se întoarce în cimitir să-l omoare definitiv. Așa merg lucrurile, așa e jocul din universul oamenilor în trening. În Alunecarea, îl găsim pe marginea căzii, răsucit ridicol, stors și spintecat de durere. Mai bine mori, dar nu-i lăsa să te vadă în halul ăsta. Mai bine străpunge-i cu fumul de țigară, să le lăcrimeze ochii. Așa știi că ești în afara oricărei situații ridicole. De fapt, asta era realitatea: de când se știa, se ferise continuu de ridicol. Era permanent în alertă, atent la cum se îmbracă, ce vorbește, cum merge pe stradă, ce gesturi face, cum stă pe scaun, ce mimică abordează, unde-și ține mâinile. Nu-și pierde niciodată controlul. Poate doar în somn. Poate nici în somn. Un pic mai departe, ea era țeapănă, arăta bine, îți trimitea un rictus nedigerabil, te lua peste picior sau așa ziceai tu, dar ai ales să ți se înfunde ochii de la exalație în loc să-i vezi ciorapii ăia cu model de eczeme. Ce țărancă, ce fițe p-asta! Comment ca va? Super! C`est parfait. Oui, oui, le pays est magnifique les gens sympathiques, mais les hommes me semblent un peu paysans. Oui, oui, paysans! Nu mai contează asta acum pentru că e 1 după-amiaza sau poate e trecut de prânz. Sau poate aștepți să simți moartea pe vârful nasului. Sau dacă-ți simți picioarele cum pică și se dezmembrează e 5 dimineața, iar mâna ta e probabil brăzdată de cute adânci. E de la ridicol, asta e o certitudine. Dar afară e bine, e aer, hai să ieșim. (…) Hai, sus, zău!
Cu aceeași poftă de a crea lumi care rezultă dintr-un univers inconsecvent, Robert Șerban își reglează și își restabilește respirația de câteva ori, așteaptă semnalul și, imediat ce conștientizează sunetul megafonului plin de xilină, scoate la lumină ceva. Îți rămâne în minte, după ce ai asistat la spectaculoasa cursă contracronometru, imaginea unei singure zile desfigurate de timp. Totul se întâmplă în același moment, dar niciunul din oamenii îmbrăcați în trening nu conștientizează și nu știe de existența celuilalt. Toți vor arăta la fel odată ce cad rupți de oboseală, odată ce vor deveni unul.
Lătratul furios al unui câine anunță că inima are să te trădeze. Mai are puțin și pocnește ca o mică și învechită petardă. Respiră încet și încearcă să găsești o ieșire. E posibil să ți se blocheze corzile vocale, dar ai în punga cu medicamente, plină de cutii și cutiuțe, atâtea soluții bune. Storurile sunt trase, e întuneric. Te așteptai să vezi pe cineva cu ochelari cu infraroșu. Te izbești, iar câinele din vecini latră din nou. Totuși, să nu te înțepi sub unghie ca să vezi că trăiești sau că ești dependent. Știu eu și știi și tu că sigur asta o să doară. O să te trezești în mijlocul unui câmp și o să te întrebi cum ar fi cel mai bine să explici poliției că nu ai comis o crimă. Un act de trădare împotriva normelor tale umane. În fond, eram primul și singurul suspect de moartea femeii. Dumnezeu o luase, iar eu trebuia să dau cu subsemnatul. Nici nu mai aveam cum s-o las acolo și să plec, atunci chiar ar fi fost grav. Sânge, amprente, mijlocul câmpului…
Și oricum, chiar nu contează!
Se trăiește paroxistic în acest volum, dar Robert Șerban încă își găsește puterea să-și salute fiecare om, folosind tehnicile sale de camuflaj, aleargă și el în trening, apoi pleacă. Un slăbănog emotiv care scria poezii și era cvasinecunoscut, un contracandidat al vieții, uneori și arțăgos și puțin pițigăiat. Dar se distra și el, cu tot cu iarba și cu berea-n nas (Flagrant). Dar e bine așa? Pare imposibil când ești conștient să te miști, dar inconștient niciodată nu vei avea limita aceasta. Te lovește un râs nebun, ești un cadavru așa de fericit înconjurat de un gol imens și muscular, care se extinde în afara ariei de acoperire, în afara universului numit Oameni în trening. E un risc ridicat să relaționezi cu cel care citește. Îl încurajezi să întoarcă capul, să facă ochii mari și să zâmbească. Curiozitatea pentru transformarea ce se petrecuse (…) îmi creștea invers proporțional cu viteza de circulație a sângelui.
Un campionat trebuie terminat. Dar acesta, nu. Există un progres meschin ancorat în această realitate, de care vrei să te agăți cumva, dar îți este imposibil, poate din cauza inevitabilei demențe, poate din cauza găurii din ciorap și a poftei de gol, sau din cauza septicemiei, o altă lucrare de artă sau pentru că te cheamă Emanuel Cant sau a prieteniei dintre doi bărbați sau a unei blonde depigmentate sau a costumului roșu… Și oricum, chiar nu contează! Pentru că viața este condiția subiectivă a tuturor experiențelor noastre posibile: prin urmare, nu putem deduce decât permanența sufletului în viață, căci moartea omului este sfârșitul oricărei experiențe în ceea ce privește sufletul considerat obiect al acesteia… Și oricum, chiar nu contează!
(*Theodora Sterpu, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, filo, la Liceul „Varlaam Mitropolitul” Iași.)
