Articolul de față nu își propune altceva decât să pună sub semnul întrebării mirajul studiului în străinătate prin demonstrarea unor irefutabile asemănări cu peisajul universitar românesc, în măsura în care îl cunosc; caracteristicile comune nu sunt menite a devaloriza spațiul universitar britanic, ci doar a-i demonstra neașteptata (poate pentru unii) latură „pământească”.
Nu e niciun secret în faptul că universitățile din România produc, pe bandă rulantă, șomeri sau „young professionals” care acceptă slujbe, în țară sau în străinătate, mult sub nivelul lor de pregătire. Motivul ține de binecunoscutul cerc vicios: fără experiență, nu poți obține o slujbă, iar fără o primă slujbă, de unde experiență? Și așa se scurge timpul, cu internship-uri neplătite, iar între timp, la 25 de ani, tu, absolvent, eventual și al unui Master – cum e moda pe la noi – fostă tânără speranță, stai tot pe banii părinților. Nici nu e de mirare că atât de mulți aleg planul B.
Unul dintre principalele motive pentru care am ales să studiez în Marea Britanie a fost conceptul răspândit de ”Placement Year” ce oferă posibilitatea unui an dedicat construirii acestei experiențe, într-un internship plătit (facultatea acceptă parteneriate doar cu acele companii care oferă un salariu rezonabil).
Practic, este vorba despre o slujbă mult mai bună decât ai putea obține tu, cu propriile-ți puteri, iar scopul este tocmai de a rupe cercul vicios dătător de șomeri cu studii superioare. Așadar, în mod ideal, la terminarea facultății nu începi de la zero. Însă, în anul doi, când încep interviurile pentru internship, afli cu stupoare că, deși în proporție mai mică, și ei vor experiență. Experiență care, teoretic, trebuie ”construită” în prima parte a anului doi sau în anul întâi: cu alte cuvinte, azi (dacă nu cumva ieri).
În prezent, unii mai reușesc, cu puțin noroc, să obțină o slujbă ce va constitui o experiență remarcabilă pentru un student în anul I la Hospitality and Tourism. Cu ceva încredere în sine și un nivel remarcabil de customer service skills, nu e imposibil. Ah, dar stai – pe lângă faptul că ești un student fără vreo experiență semnificativă, mai ești și bulgar sau român? Ghinion, treci la loc și stai acolo până te-oi chema eu. „Chemarea”, desigur, e fie un Yellow Card, permisul de muncă pentru care timpul de procesare e de 8 luni în medie sau mirobolantul și mult așteptatul 1 Ianuarie 2014, când toate restricțiile vor fi ridicate, deși nu există vreo garanție pentru asta.
Soluția? Pleci. Nu de tot, desigur, doar acum Anglia e „acasă”, aici te întorci după orice deplasare. Nu contează că ai plecat din România acum șase luni și că abia ai început să simți că aparții spațiului britanic, nu demult nou și distant-politicos. Aplici pentru Erasmus, pleci oriunde în lume vezi cu ochii, unde poți studia și lucra în același timp, pentru primul semestru al anului doi. Parcă nici nu ți-ar displăcea ideea să vii acasă pe perioada verii, unde e cald și mama gătește bine. În schimb, îți iei o viză J-1 și pleci în State, după cum ți-a recomandat tutorele personal. Începi să îți cauți un internship în Elveția pentru vara 2014, cu mai mult de un an în avans. Crezi că faci ceva special? Alții au aplicat acum un an pentru același post, ca să fie siguri. Nu e neapărat pentru experiența de muncă – ai putea obține cu ușurință o slujbă de vară în România – ci pentru a da dovadă de adaptabilitate în ceea ce privește spațiul cultural în care se desfășoară munca. InterContinental Shanghai sau Shangri-La Singapore nu vor fi prea nerăbdătoare să te primească pentru un internship dacă au cel mai mic dubiu că vei avea un șoc cultural și vei vrea să pleci acasă; oricât ai încerca tu să îi convingi că te adaptezi ușor, îți vor cere dovezi. Asta, desigur, dacă vrei să îți începi viitorul azi. Oricât de clișeistic ar suna.
Nu voi putea fi convinsă că toți șoferii de taxi care se plâng că au absolvit o facultate au gândit mai departe de cursurile zilnice și trecerea examenelor. Oportunități sunt și în România. Și nu pot empatiza cu ei. Nu sunt genul de „profesioniști” cu care aș vrea să am de-a face. Dacă nu ți-a plăcut subiectul pe care l-ai studiat suficient de mult încât să îți ridici privirea din cărți și ai făcut o facultate doar pentru că „așa trebuie”, sper din tot sufletul că îți place să conduci.
Viziunea este diferită și în cazul oportunităților de exchange. Parteneriatele universității merg până în Hong Kong, Australia, Canada și Singapore. Faptul că am ales Franța s-a datorat nu doar motivelor lingvistice, ci și faptului că, în urmă cu trei ani, am vizitat, alături de un grup de colegi și doamna – pe atunci dirigintă – Munteanu, La Rochelle, oraș-port pe care l-am părăsit cu impresia că mai erau multe de descoperit. Dacă la sfârșitul celor cinci luni petrecute acolo voi putea spune că plec cu aceeași impresie, nu-mi voi regreta pentru o secundă decizia. Procesul de selecție pentru Erasmus nu a ținut cont de depășirea unei anume note. Pentru fiecare universitate parteneră, au fost aleși primii trei studenți, în ordinea mediilor, dintre cei ce au aplicat, luându-se în considerație și nivelul de franceză. Nu pot spune că am fost extrem de surprinsă să primesc un loc, însă nu mă așteptasem ca toate cele trei poziții disponibile pentru Ecole Supérieure de Commerce La Rochelle să fie ocupate de românce; motiv pentru care sângele patriotic ne-a pulsat puternic în vene, apoi ne-am liniștit și ne-am amintit de ce suntem aici și nu acolo.
Viziunea Universității asupra acestor schimburi este una la care nu mă așteptasem: „Noi știm că suntem cei mai buni din Europa pe Tourism Management, așa că nu ne e teamă că veți rămâne acolo. Tot la noi vă întoarceți. Dar până atunci, mergeți, vedeți, comparați, apoi veniți și spuneți-ne și nouă, că poate – cine știe? – încă ne mai scapă ceva.”
Înțeleg pe deplin convingerea comună, pe care o împărtășeam, nu demult, în viziunea căreia a fi student peste hotare conferă automat o poziție ce ușurează accederea la un loc de muncă bine plătit și un statut social confortabil. În realitate însă, această concepție nu ar putea fi mai departe de adevăr. Deși nu regret pentru o secundă decizia de a studia în Marea Britanie, nu mai cred că oportunitățile sunt considerabil mai vaste decât cele din România. Cred doar că sunt mai vizibile și mai ușor de accesat. Cum le manevrezi însă, depinde doar de tine.
*In momentul scrierii articolului, Radiana Arghiropol, absolventă a Colegiului Național Iași, era studentă în anul I la University of Surrey, Londra, profilul International Hospitality and Tourism Management. Între timp, a absolvit facultatea și lucrează în domeniul turismului.
