Primind întrebarea Ce ai schimba și ce ai păstra din școala românească?, mi-a venit în minte o imagine din copilărie, a unei fetițe cu o răceală puternică și care stătea în fotoliul din sufragerie citind Cișmigiu&Comp. Bună dimineața, băieți! a lui Grigore Băjenaru, în timp ce plângea că mama ei nu o lasă să meargă la școală. Și voi începe de aici incursiunea în micul meu exercițiu imaginar al unei reforme educaționale. De ce? Pentru că, reamintindu-mi această imagine, am realizat că e nevoie de pasiune, nu de robotizare, că îi încurajăm pe copii să meargă la școală fără să realizăm că noi, sistemul, nu suntem, într-adevăr, pregătiți pentru a ne asuma această responsabilitate, de a ne educa propriul viitor, ci doar le „predăm”.
Prima chestiune pe care vreau să o ating este aceea a sistemului educațional românesc care este o rămășiță anacronică a unor ani cenușii. Suntem blocați în timp, în cunoștințe și în perspective, fixați pe a relata istoria, în loc să învățăm să facem istorie.
Este foarte probabil ca, dacă vei opri un elev pe stradă, să știe să-ți spună cine a fost Mihai Eminescu sau Ion Creangă, dar puțin probabil să știe să scrie o cerere sau un CV.
În ziua de azi e o rușine să nu știi care dintre aceștia e prozator și care e poet, dar iertată să-mi fie îndrăzneala, în majoritatea cazurilor, când te angajezi, nimeni nu te întreabă cine a fost Eminescu sau Creangă! Și nici nu cred că ar trebui să o facă cineva vreodată, în majoritatea situațiilor. Nici măcar la liceu sau în gimnaziu. Pentru că literatura nu e făcută pentru oricine! A citi ar trebui să fie o pasiune. Pune o piatră prețioasă în mâinile cuiva care nu se pricepe. O va întoarce pe toate părțile, manevrând-o stângaci. Pune-o, în schimb, în mâinile unui gemolog și abia acolo o să vezi ardoare și pasiune.
Pentru că am început cu Eminescu și Creangă, voi continua cu aceștia, deși exemplele sunt infinite. Așadar, cum se simt Eminescu și Creangă știind că majoritatea operelor lor sunt citite scrâșnind din dinți, trimițând aievea câte o „vorbă dulce” către „oaia neagră” care a dat o listă întreagă de lecturi obligatorii? Să nu mai amintim de câte ori au fost blestemați săracii pentru toate astea. De parcă ei ar fi avut vreo vină! Obligăm copiii să meargă la școală de mici până când se văd cu o diplomă în mână, însă nu cred că ne-am pus problema dacă ne-am asumat întreaga responsabilitate pentru ca, la sfârșitul acestui proces, tinerii, mergând pe propriile picioare, să fie pregătiți să se descurce mai departe în viață.
A doua chestiune care merită atinsă este cea a genului de competiție pe care o promovăm. Îi provocăm să concureze între ei, astfel că atunci când un elev primește foaia de test notată, al doilea gest pe care îl face, după ce își verifică nota, e să se informeze ce punctaj a luat colegul de bancă, cel din față, cel din spate, colegul cel mai „slab” din clasă și cel mai bun. Un obicei prost.
În loc să-i învățăm că cel mai aprig dușman al lor și cel mai bun reper pentru nivelul la care vor să ajungă sunt ei înșiși. Și asta pentru că se lasă amăgiți de capcana notelor. Cu toții ne-am lăsat la un moment dat. Pentru că ne sunt prezentate ca un paradis, 10 fiind „nota lui Dumnezeu”, pe când ele nu arată decât niște stări în anumite momente. Ca vremea.
A treia chestiune problematică este faptul că le inducem ideea că ne așteptăm de la ei să fie cei mai buni, iar prin „cei mai buni” ne referim la oameni cu funcții importante. Le inducem ideea că trebuie să învețe să fie medici, ingineri, profesori sau arhitecți, fără să realizăm că, deși sună frumos, o țară plină doar cu oameni având „meserii importante” ar fi un dezastru. Trebuie să ne detașăm de acest clișeu și de tendința de a pune un lanț generațiilor mai tinere pentru a îndeplini ele speranțele și idealurile noastre juvenile pierdute prin cine știe ce istorie. Cunosc persoane care nu au „meserii importante”, dar, în schimb, citesc mai mult decât o face un elev cu toată lectura obligatorie dată pe caiet la începutul fiecări semestru. Și dacă aș fi scriitoare, aș fi mai mai mândră de cel dintâi, cel care lecturează din plăcere. Nu toți suntem egali și nu tuturor ni se potrivește același lucru. La grădiniță am mers la o grupă mai mare decât trebuia în cel de-al doilea an pentru că mă plictiseam. Nu mă puteam aștepta ca o grupă întreagă să facă ce vreau eu, așa că am fost o fetiță independentă și am luat decizia de a merge la o grupă mai mare. Desigur că această decizie m-a lovit din plin în clipa în care a trebuit să repet ultimul an de grădiniță pentru că anii nu ieșeau la număr și toată lumea se întreba de ce, dar ideea e că mie nu mi s-a potrivit ce se întâmpla acolo. Așa cum multora nu li se potrivește ceea ce se întâmplă la unele materii, în unele școli.
A lua în derâdere un elev care vrea să fie pictor sau balerin pentru faptul că ce-ai să faci cu asta? e una dintre greșelile de neiertat ale sistemului. Impunându-i să fie avocat în schimb, s-ar putea să eșueze mai lamentabil decât ar fi făcut-o ca pictor sau balerin. De aici corupție, de aici sistem depășit.
Pentru că învățăm noile generații să fugă după bani în loc să le învățăm să lupte pentru ceea ce vor și ce le place. Trebuie să învățăm să le oferim libertate elevilor noștri, să le arătăm multitudinea de opțiuni și de provocări, să îi îndrumăm în funcție de personalitate și de potențial, să-i lăsăm să ia propriile decizii, nu după beneficiul patrimonial, nu după stima celorlalți oameni din societate, nu după criterii fanteziste, ci după ceea ce îi pasionează. Pentru că altfel vom avea generații întregi de oameni deprimați, de oameni care eșuează și se întreabă de ce, de oameni pierduți printre note și etichete. Într-un final, asistați sociali. Și e, într-adevăr, vina noastră.
Pe de altă parte, ceea ce îmi place la școala românească, o spun din proprie experiență cu speranța că și alți elevi au avut și au parte de aceleași lucruri, e ideea de a avea profile structurate diferențiat la liceu, deși nu consider că sunt , încă, punctate atât de performant.
Al doilea lucru e ideea unui examen la sfârșitul unei etape, însă nu sunt de acord cu obligativitatea lui. Cred că fiecare ar trebui să fie liber să îl dea sau nu pentru a merge către o altă etapă de învățământ, nu pentru a depinde „supraviețuirea” oricărui om. În felul acesta am scăpa de toate propozițiile „vreau doar să trec” spuse în fiecare zi de mai toți elevii din țară și de clișeul că o persoană care are o diplomă „știe carte”.
Al treilea aspect e esențial: am avut parte de profesori minunați. Cei deplorabili, din cauza cărora urăsc unele materii și în ziua de azi, nu au lipsit desigur, dar cei care au știut să clădească acea pasiune de care vorbeam la început, ei sunt cei ce mai susțin pe alocuri sistemul, datorită cărora ies de pe băncile școlii multe talente și multe persoane cu un viitor strălucit.
Voi încheia revenind la acea imagine a elevei pasionate de la început și voi pune o întrebare retorică, o întrebare care sunt sigură că va stârni multe alte semne de neliniște undeva în această țară. Să facem un experiment și să eliberăm mâine învățământul de orice obligativitate, de orice mustrare și îndemn al părinților, de orice „absent” sau „prezent”, de orice notă și recompensă, în bani sau în gâdilări ale stimei. Câți dintre elevi ar veni mâine la școală? Aș paria că nici mulți profesori n-ar face-o.
*Simona Purcaru este absolventă a Colegiului de Artă „Octav Băncilă” Iași. În prezent, este studentă la Facultatea de Drept, UAIC Iași.
