Despre prietenie, cu dragoste

Prieteniile seamănă izbitor cu regimurile politice. În politologia clasică, lucrăm cu taxonomii simple, lumea e zigzagată de regimuri democratice și regimuri nedemocratice. Între ele există specii diferite, hibride, cu libertăți mai mari sau mai mici, cu bipartidisme suple sau multipartisme extinse, cu opoziție față de autoritate, cu nesupunere civică sau chiar cenzură. Cu  mandate imperative și voturi de încredere, cu schimbare de putere și alternanță la guvernare. În fine, cu antagonisme acceptate sau anihilate. Prietenia e un soi de #rezist.

Prieteniile nu au instinct democratic, ba chiar aș spune că, pe alocuri, sunt într-un flirt copios cu autocrațiile emoționale. În orice relație de prietenie ne lăsăm guvernați, ne cedăm pe îndelete sau total, renunțăm la noi. Nu tot timpul, alteori ni se cedează, guvernăm noi absolutist ca într-un joc perpetuu de renunțare și despotism emoțional.  În prietenie, guvernăm și ne lăsăm guvernați de un altul.

Prieteniile nu sunt lungi sau scurte, eterne sau incontinente, nu se întind de la apariția dinților de lapte până la primele dureri articulare. Sunt în afara timpului și nu coabitează cu „nu am timp de tine”. În marile prietenii, ai tot timpul timp.

Prieteniile sunt niște cuiburi de barză. Căptușite cu paie calde, aduse de fiecare și lipite cu tot soiul de lucruri de negândit. Dintr-un cuib de barză, vezi lumea. Așa sunt și prieteniile – locurile din care vezi lumea.

Prieteniile sunt, uneori, iubiri complete. Alteori, post-iubiri. Și doar uneori, iar asta se întâmplă mult prea rar, proto-iubiri. Se cer îngrijite, solarizate, curățate de rău, ca toate iubirile. Când există un surplus de curiozitate afectivă ajunsă în vecinătăți erotice, prieteniile se transformă în iubiri canonice. Când prietenia vine după o despărțire, asistăm la o formă de reîncarnare a iubirii în prietenie. Există viață după moarte așa cum există și prietenie după iubire, deși nu sunt foarte sigură de asta.

Prieteniile pot fi mentorate sau co-mentorate. Socrate știa foarte bine de ce își transforma discipolii în prieteni, de dragul maieuticii. Marii profesori ne pot fi prieteni dacă înțeleg că mentoratele sunt, de fapt,  co-mentorate și că rolul lor e să ajute minți să devină libere, nu să piloteze oameni. Fragilitățile, insecuritățile, spaimele că devenirea nu îți e suficientă le împarți cu prietenii, nu le scrii pe pereți în stencils. Bine, uneori poți să faci și asta, dar cu condiția să  nu te vadă vecina cu pechinezul ăla caraghios de la etajul 3. Ideal e să le povestești prietenilor, iar uneori, oricât de scandalos, de contraintuitiv, de bizar sună, profesorii pot fi prieteni.

Prieteniile sunt ca religiile. Poți să crezi în lucruri diferite, să te războiești secole întregi, să ajungi la separări și schisme, să fluturi steaguri albe, să caricaturizezi fără menajamente, să acuzi naivități, să găsești hibe, să forțezi hermeneutici. Dar rămâne certitudinea că existe un bine oricum l-ai numi. Binele acesta e adevărul prieteniei.

Prieteniile au ceva dintr-un meci de fotbal. Se bazează pe câteva reguli simple, dovadă că și un copil de 4 ani le înțelege. Sunt un teren propice pentru machism. În câteva momente, în conversațiile crude, în luptele de idei, se ajunge la afișarea etosului masculin (și între femei). În prietenii, ajungi să-l idealizezi pe celălalt așa cum se întâmplă cu starurile fotbalistice. Și tot ca în fotbal, în prietenie atașamentul față de echipa iubită e până la moarte. Ca în scandările de pe stadioane. Sau cel puțin în cele pe care mi le amintesc când tata nu îmi acoperea urechile.

Prieteniile pot salva lumea. Frumusețea nu. Contrar simțului comun,  frumusețea nu poate salva lumea. Până acum nu a reușit. Nu cred în sintagma prăfuită și cu referințe triste „prietenia între popoare”, dar știu sigur că prieteniile salvează oameni. De la cădere în plictis până la căderea în sine.

Prietenia este « îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: prietenia nu pizmuieşte; prietenia nu se laudă, nu se umflă de mîndrie, nu se bucură de neleguire (…) Prietenia  se bucură de adevăr,  acoperă totul, crede totul, suferă totul.” [1]

 Da, am înlocuit în textul inițial dragostea cu prietenia. Pentru că niciuna nu poate fi de fapt înlocuită. 

 

 

*Roxana Dumitrache este absolventă de SNSPA (Școala Națională de Studii Politice și Administrative) și masterand în studii europene și filosofie politică la London School of Economics and Political Science. De-a lungul anilor, a lucrat la Comisia Europeană și a făcut practică la Ministerul de Interne al Marii Britanii. În prezent, Roxana lucrează în diplomație culturală, la ICR (Institutul Cultural Român). Citiți și interviul cu R. D. aici.

** Articol preluat din ALECART 20. Grafica este realizată de Ioniță Benea.

[1] Epistola către Corinteni

 

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.