„Tăcerea se va pune ca un pămînt pe mine.” Despre Priveliștile lui B. Fundoianu

gândul complotează și mâna ucide ochiul care admiră (Herța și alte priveliști de Benjamin Fundoianu)

De ceva timp eram intrigată de finalul tragic pe care l-a avut acest poet puțin frecventat și (prea) rar amintit, mai ales atunci când am aflat că s-a născut în Iași și a absolvit Liceul Național (azi Colegiul Național). Același liceu pe care l-a absolvit mai târziu și Emil Brumaru. De la tulburătorul poem pe care Geo Bogza i-l închină la devotamentul fratern care i-a cauzat moartea (ar fi putut fi eliberat din lagăr, dar n-a acceptat să-și lase sora în urmă), la faptul că printr-o ultimă scrisoare i-a dat soției indicațiile cu privire la modul în care trebuie să-i fie organizată și publicată opera, mi-am dat seama cât sunt de mică, de neputincioasă și mi-am reamintit că, de puține ori, de prea puține ori, ne-am păstrat umanitatea intactă în momentele de cumpănă, lăsând deoparte faptul că ideea de umanitate nu a încetat niciodată să ne surâdă (realitatea e că menținerea ei necesită sacrificii prea rar convenabile). Iar cei care au rămas neclintiți au fost, din nefericire, aproape de fiecare dată, și victimele cele mai ușor de identificat și de incriminat.

„Priveliștile” selectate de Dan Coman și cărora li s-a oferit un loc în această antologie sunt extrem de actuale, de percutante, vivisecții în mic și în mare ale unui teritoriu pierdut și ale unor priveliști care astăzi nu mai mișcă pe cât obișnuiau să miște – de la vacile de lapte, de pluș ori de cafea, la viorile bastarde, văile lichide și imperiul de ozon, am descoperit un poet greu de categorisit și de o luciditate inepuizabilă! Continuând linia deschisă în prefață, sunt o tânără vie care admiră și încearcă să nu uite notațiile unui poet viu despre alt poet viu, mort în 1944 la Auschwitz, asasinat după toate regulile artei. Adăugirile pe care le-aș putea formula sunt de prisos, ba chiar cred că ar știrbi din limpezimea unui discurs poetic în care se evită cu obstinație supralicitarea limbajului și nuanțele brute și brutale ale frumuseții devin bornele unui traseu afectiv absolut cuceritor.

ochiul care admiră și pe care îl anulează nesăbuința celorlalți

Nu știu dacă ține de jocul alternării coerenței cu absența temporară a acesteia sau de faptul că e un volum doldora de peisaje filtrate atât de atent încât încep să fie luate în stăpânire și să aparțină  geografiei sinelui sau ține mai degrabă de omniprezența înnoirii limbajului, dar, în orice caz, Fundoianu are ceva magnetic, combinând într-un mod care violentează simțul fără să anuleze grația derivei senzoriale.

Ne-așteaptă trenuri cu viteză nouă. Ne-așteaptă vremuri cu nesăbuință remodelată, dar la fel de nejustificabilă și întâia zi când are tot haosul de lucru și-a pierdut definitiv singularitatea. Acum e  reazem al noii normalități, normalitate născută din metehne vechi. Respirațiile, privirile și gesturile normate sunt respinse fără pic de șovăială pentru că, sub soarele electric, puși la zid sunt doar cei care se lasă puși la zid, cei care nu i-au ripostat puținei întunecimi cu puțină lumină, iar curiozitatea pe care o provoacă ce e sub apă a fost supusă pedepsei de a rămâne în ungherul din care a încolțit.

 Și va veni o seară cînd voi pleca de-aici,/fără să știu prea bine unde mă duc și nici/de vine putrezirea, sau încolțirea vine./Tăcerea se va pune ca un pămînt pe mine.

E de-ajuns înmânarea puterii unora cu atitudini și crezuri ingrate ca axul moralității să o ia la vale. Ca poezia să fie smulsă de pe pereții memoriei, exilată într-o „rezervație” cu „vizitatori” selectați arbitrar, unde arătura se duce în vid și umanitatea dă cu capul de obstacole care nu pot fi dărâmate de un baros manevrat de o singură persoană, ci de cât mai mulți dintre noi (noi cei de ieri și noi cei de azi). Iar zidurile continuă să se refacă sub ochii noștri, dacă ne lăsăm inima agățată în cui și ne prefacem că nu ne auzim pulsul gonind. Zidurile dintre cei „buni” și cei „răi”, cei „curați” și cei „murdari”, cei pentru care originile sunt un privilegiu sau o nicovală cu care i-au împovărat ceilalți.

 

(*Alina Vițel, redactor-șef adjunct Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași. Alina este olimpică la istorie și la dezbateri. Anul trecut, a obținut Premiul al III-lea la Concursul Național „Rețeaua literară”- secțiunea poezie, și a participat ca jurnalist cultural la Festivalul „Poezia e la Bistrița”.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!