Visez o înserare care să fie numai a noastră. Despre „Răul” lui Radu Vancu

Civilizat e numai omul care a trecut prin infern.

Pisici, câini, pisici și câini, minioni, Aquafresh de căpșuni, bratwurști, sinapse, bastonașe și oricâte altele – acestea alcătuiesc lumea lui Radu Vancu, lume cu care am făcut cunoștință anul trecut, când, printr-un exercițiu menit să ne scoată din zona deja (prea) tăbăcită și (prea) sistematizată a poeziei canonice, am alcătuit propriul poem din diferite versuri ale Psalmilor, care se încheia astfel: Utopia mea a fost să te arunci și Tu de pe scăunel/ Ca inima mea să nu mai fie jucăria de hârtie pe care o decupezi când vrei tu./ Iar dacă poezia e într-adevăr zdrăngănitul ăsta drăguț / Visez o înserare care să fie numai a noastră. După ce am analizat și poemele colegilor mei, la fel de atent și, în același timp, atât de firesc construite, am realizat că Psalmii și poezia lui Radu Vancu sunt vii, că trăiesc deopotrivă în interiorul și în afara mea, că orice alăturare de cuvinte aș decupa, ar fi îndeajuns să definească un spațiu în care frumusețea este disecată și luată asupra sinelui, în care toată fericirea stă într-un joc de Lego și în care suferința devine singurul pretext eligibil pentru a te adresa unui Meșter la fel de uman ca noi. [AICI puteți descoperi jocul colegilor mei cu versurile lui R.V. din Psalmi.]

„Răul”- laborator de creație pentru poezie și proză

Începând să citesc Răul – Jurnal 2016 – 2020 și descoperindu-l din ce în ce mai mult pe omul din spatele rândurilor, aici probabil în cea mai vulnerabilă, autentică și dezgolită ipostază, am primit răspunsul la unele întrebări pe care nici nu știam că vibrează în mine: Ce distruge un om? Ce salvează un om? Ce te face om? Scrisul. Literatura. Poezia. Răul devine un laborator de creație pentru literatură și poezie, literatura care „fură”, „mănâncă” din viață, dar care, totodată, îi dă sens și poezia, căreia nu îi mai rămâne nimic altceva de făcut decât să umple spațiile goale dintre omul-poetul-tatăl Radu Vancu: Creierul meu n-a mai perceput prea mult din frumusețea lumii reale și imediate, căutând frumuseți mult prea ireale și prea mediate. Literatura mi-a mâncat copilăria, cum mi-a mâncat de altfel tot restul vieții. Ideile, imaginile și emoțiile sugrumate și resuscitate în Psalmi și Transparența capătă un context, poezia și proza sunt aduse și legate împreună de aceeași certitudine: frumusețea, fie ea ucigătoare sau salvatoare, există. Motivul transparenței este recurent în jurnal, însă niciodată folosit ostentativ: scriitori ce nasc copii invizibili, prezențe aproape translucide, priviri goale și inimi absente, laboratorul (atât de riguros și de atent construit) stând parcă sub semnul unei fatalități resemnate, al unei fatalități care ar putea oricând să distrugă și/sau să refacă totul.

Dacă literatura nu mă scoate viu din asta, atunci literatura nu există

În jurnalul lui Radu Vancu, frânturi din viața de zi cu zi sunt decupate, scoase la suprafață din sertarul cu amintiri, puse cap la cap, (re)trăite și (re)înglobate, mai apoi livrate în forma lor brută, reală, imagini în care te regăsești și în care te ascunzi când lumea tinde să nu te mai încapă. Răul devine o cale de evadare din spațiul sufocant, un ghid – dacă nu de supraviețuire – cel puțin de suportare a vieții în toate formele ei. Nu altceva făcea pentru mine poezia – în zecile, sutele de poeme despre moartea lui tata el era din nou viu, iar lumea era din nou reală. Scrisul, ca și băutul, a fost pentru mine un medium, o formă de spiritism. O recucerire a realității lumii. În timp ce simți că răul te înconjoară și nu îți lasă posibilitatea de a te salva, o prezență din exterior vine și îți întinde mâna, te ajută să recucerești realitatea, te redă ție pe tine. Binele din Răul este prezent pretutindeni: în scrisul care salvează, în cărțile în care te pierzi când vrei să fugi de tine, în frumusețea care alege să rămână și să se lase observată într-o lume contaminată de urât. Salvarea vine prin promisiuni făcute în seri târzii (Cami m-a întrebat liniștită dacă am de gând să beau și după ce se va naște Sebastian. „Dar pot să renunț oricând” i-am spus. „Renunță acum” mi-a zis, la fel de liniștită. Așa că am renunțat.), prin vacanțe la munte cu alți prieteni poeți & scriitori, prin voci individuale ce devin una singură atunci când protestează pentru dreptate, în numele unei solidarități întrevăzute.

Despre cum ne salvăm prin alții – prezențe ce rămân vii chiar și după ce nu mai sunt

Uitase de prezența mea și se certa – ei, da, se certa – cu Dumnezeu, el, care trata întotdeauna Subiectul ăsta cu o mefiență binevoitoare și vag ironică. Se dovedea acum, însă, spre surpriza mea, un credincios care nu se îndoia nicio clipă de existența Lui – de vreme ce striga către El, vibrând de suferință, ca un pian lovit prea tare: „De ce nu mă iei? De ce, dacă mă iubești, nu mă iei odată, cât crezi că pot sta eu aici fără ea?”. Doamna Stela murise cam de un an. Mircea Ivănescu, una dintre cele mai importante persoane din viața și scriitura lui Radu Vancu, nordul visat, steaua polară a lui Vancu, rămâne o prezență vie, nu numai prin poeziile și creațiile sale, ci și prin amintirile care îi leagă pe cei doi. Un model, un mentor ce devine tată, ce umple un gol, bandajează o singurătate, modelează un om și la care te poți întoarce mereu pentru a te salva, o inimă ce continuă să bată chiar și după ce s-a oprit. Un om de la care Radu învață că poezia nu anesteziază suferința, ea e chiar suferința, că textul este varianta diurnă a plânsului și a suferinței nocturne, că orice credință pe care o ai poate fi oricând răsturnată.

Frumusețea și inocența – o inimă într-o inimă

Cred că unul dintre motivele pentru care am citit pe nerăsuflate jurnalul lui Radu Vancu este Sebastian. Spontaneitatea, inocența și replicile – pe cât de neașteptate, pe atât de mature – ale lui Sebastian dau parcă sens realității jurnalului, validează teoria că salvarea vine numai și numai prin copii: ne-a explicat că ploaia e băiat, ca și soarele, fiindcă amândouă sunt cu fulgere. Iar luna e fată, fiindcă e cu cratere. Am încercat să-l pun în criză întrebându-l dacă băieții nu devin fete atunci când le cresc cratere în inimă de la tristețe. A depășit fără dificultăți criza poststructuralistă- și mi-a explicat că, de fapt, băieților nu le cresc cratere în inimă când sunt triști. Pur și simplu tristețea face să le mai crească o inimă în inimă. O inimă într-o inimă într-o inimă. Adăpostindu-se una în alta, canibalizându-se una pe alta. E atât de simplu. Cele mai dificile întrebări existențiale își găsesc răspunsul în încăperea mică din stânga pieptului, acolo unde inocența și frumsețea sunt într-o continuă sărbătoare.

Ce rămâne cu noi din Răul?

Aș putea căuta un răspuns elaborat, mulțumitor, suficient, dar acesta nu ar rămâne cu mine prea mult timp. Prefer, în schimb, să las aici câteva rânduri care condensează esența întregului jurnal și care ilustrează formele pe care Răul le ia atunci când devine o parte din tine: Poate ai crezut că ți-am supraviețuit, tati – din păcate, nu numai că nu ți-am supraviețuit – dar nici nu mi-am supraviețuit. Tot jurnalul ăsta, toate literatura asta: un manual despre cum să trăiești după ce nu ți-ai supraviețuit.Radu Vancu și Jose Peixoto la Întâlnirile Alecart-FILIT, 2021