Despre reflexii și reflexe în Drumul egal al fiecărei zile, de Gabriela Adameșteanu

Fragmente de lume și de oameni, timpuri dizolvate ori relații formatoare, toate se încadrează în romanul Gabrielei Adameșteanu într-un joc al reflexiilor și al reflexelor, al încercărilor eșuate ori al aspirațiilor niciodată neatinse. O imagine restrânsă, subiectivă și verosimilă a lumii, într-un roman cu iz clasic, în care protagonista este unicul observator al spațiului și al timpului ei. 

Drumul egal al fiecărei zile, al irecuperabilului repetat aievea cu aceeași stângăcie naturală și provincială de pașii timizi ai protagonistei pe Strada Mare, în parc, pe trotuare, prin săli de curs și cinematografe. Interiorul palpabil frânge interiorități suspendate pentru a crea altele. Odaia sufocă, odaia fragmentează și diluează neliniști în fragmente de emoție absentă și în prea puțină cordialitate. Din oameni nu mai irupe nimic, din Letiția irupe totul – nesiguranța și curiozitatea, rutina și romanescul, teama. Firească și prea puțin palpitantă, sensibilă și oscilantă, Letiția se situează aproape de lume și departe de noi – când începi să privești prin ochii ei împrejurimile, realizezi că simplitatea plină de deznădejde a cotidianului este, poate, singura frânghie care ne mai anină. Drumul egal al fiecărei zile este drumul pe care Letiția pășește plutind – mai mult decât a stabili un nou drum, Letiția ocolește un altul, cu aceeași teamă și repulsie pe care, inconștient, și le-a cultivat în odaie.

De fapt, drumul egal al fiecărei zile purta în el semnele nereușitei. Nu m-am gândit însă la asta atunci și mai târziu, când am crezut că înțeleg, suferința unchiului a trecut în mine abstractă; poate chiar mai mult decât fusese vreodată? Pentru că ani întregi, în buimăceala atâtor clipe, simțisem de obicei, plină de revoltă, doar că el era altcineva decât mine.

Gabriela Adameșteanu trasează contururile unor portrete remarcabile, impresionante prin acuratețea defectelor scoase la suprafață în gesturi mici și a absențelor deloc copleșitoare care le constituie. Dintre toate, două, situate într-un raport permanent de apropiere-depărtare, se ridică deasupra tuturor – Letiția Branea și unchiul Ion.

Letiția este suma tuturor interacțiunilor, întâlnirilor și mediilor în care s-a format – din fiecare spațiu respinge sau adaugă ceva la propria-i personalitate, de multe involuntar ori opus tendințelor inițiale. Spațiul social și cel privat se întrepătrund într-un tablou complex, dar nu complet, prin care, cu echivoc, protagonista parcurge noi etape ale dezvoltării sale. Figurile cele mai pregnante la care se raportează sunt cele masculine, toate fiind, într-o măsură sau alta, fie o reflexie, fie un alter-ego al Letiției.

Povestea Letiției își găsește rădăcinile în timpuri vechi, încă dinainte ca protagonista să existe. O istorie de familie zbuciumată își face simțită prezența: unchiul Ion, Margareta (mama Letiției) și Biță conturează relația statică a trei frați cu personalități antagonice și care trebuie să își găsească un rost în viață, lipsiți fiind de ocrotirea părinților. Ion, cel mai mare dintre frați, își asumă responsabilitatea unui părinte, reușind să se ocupe atât de educația și de îngrijirea fraților mai mici, cât și de propria evoluție. Societatea zdruncinată de atunci afectează însă traiul liniștit al fraților, scena politică inserându-și vertebrele în viața privată. Soțul Margaretei și tatăl Letiției, susținător al mișcării legionare, este trimis la închisoare pentru mai mulți ani, membrii familiei devenind astfel victimele colaterale ale regimului proaspăt instaurat. Viața Margaretei este umbrită de pata adusă soțului, în timp ce Ion își pierde funcția de director de școală. Printre toate aceste probleme, Letiția își croiește adolescența protejată de scutul unei curiozități inocente, de prezența unor întrebări neterminate și a unor răspunsuri mereu lacunare.

În ochii admirativi, dar critici ai Letiției, unchiul Ion preia atributele paterne. Rezervată și fascinantă, imaginea unchiului atârnă tot mai mult sub semnul nereușitei și al potențialului risipit, al expectativului pierdut:

Aștepta întoarcerea fiecărei ore în tiparul știut și se bucura de obișnuințele pe care și le regăsea, clipă de clipă. Printre oameni și întâmplări, se strecura cu un zâmbet mulțumit de puțin, dar niciodată, m-am întrebat, nu ceruse mai mult decât asta? Unchiul Ion se mulțumește cu cât primește, nu urăște și nici nu iubește aprig, însă își revarsă toate interioritățile nerostite în lucrările sale meticuloase la care muncește lipsit de dorința publicării. Deși consternată de atitudinea sa delăsătoare, Letiția rămâne marcată de prezența unchiului în viața sa: coborâtul ritmic al treptelor, ritualurile zilnice, întrebările blânde ori replicile fixe, toate se întipăresc adânc în subconștientul protagonistei și rămân acolo mult după moartea acestuia, revenindu-i în gând în clipe neașteptate.

Un alt personaj definitoriu în evoluția Letiției este Petru Arcan, imaginea Letiției în oglindă și idealul la care ea, conștientizând sau nu, a aspirat dintotdeauna. Letiția merge la Petru Arcan, profesor la Universitate, editor și fost elev al unchiului, în speranța că va reuși să publice manuscrisele lui Ion. Fascinată  fie de gesturile și de atitudinea sa, fie de prototipul unei lumi după care tânjea în tăcere, Letiția intră într-un joc pe care îl presimțise, parcă, încă de la început. Dezvoltându-și convingeri, pășind tot mai alert pe drumul ales, ascunzându-și prudența prin inocența din ochi și ținând mereu în minte eșecul unchiului ori dizolvându-l, protagonista se avântă, plină de contradicții, în ceea ce crede că este iubirea. Ea devine, de fapt, o reflexie a eului în celălalt. Spre deosebire de colegele de cămin, care își etalau cuceririle ori care doreau o relație stabilă, dovedită a fi, de cele mai multe ori, precară și lipsită de verticalitate, încă din primii ani ai facultății, Letiției îi este străin amorul. Nici Mihai, obsesia adolescenței ei cuminți, nici Barbu nu au reușit să trezească în Letiția ce a trezit Petru Arcan. În cel din urmă, protagonista vede un eu ascuns la fel de contrariat și de nesigur ca dânsa care, asemenea ei, a încercat să pătrundă într-o lume străină, imitându-i gesturile nesemnificative, posturile, visurile și atitudinile, pășind stângaci și de multe ori temător. Omul din fața ei, ajuns la finalul unui proces al devenirii autoimpus, cu gesturi galante, mâini îngrijite și voce sigură reprezintă doar o față a celui care, pe vremuri, era strigat la catalog Arcan Petre. Cum el s-ar fi legat de fosta sa soție ca de o frânghie care stabilește contactul fragil cu lumea în care intrase, așa și Letiția rămâne legată de el într-o dragoste lipsită de dăruire ori de implicare egală, dar care menține vie lumina unui drum de eliberare din constrângerile inițiale.

Dacă ar trebui să rezum în câteva cuvinte cartea Gabrielei Adameșteanu, aș spune că este un roman despre oameni și locuri. Oamenii, nu foarte numeroși, și locurile, mereu aceleași, se determină reciproc și conturează tabloul unei lumi definitorii pentru anii ’60, filtrate prin ochii Letiției. Dintre locuri, două au un impact puternic: odaia în care protagonista a crescut și căminul.

Ambele spații închise contribuie la dorința de emancipare și de eliberare din locurile prea strâmte ori din terenurile nesigure. Până să plece la Universitate, Letiția a trăit în aceeași cameră împreună cu mama și cu unchiul ei, în casa unui proprietar care dorea să îi vadă afară din reședința sa cât mai repede. Spațiul în care Letiția și-a petrecut adolescența a dezvoltat în interiorul ei o profundă nevoie de intimitate și de singurătate, lucru pe care nu îl va obține nici în perioada facultății. Camera de cămin, sufocantă și inconfortabilă la început, se transformă într-un mediu cenușiu, într-o nouă odaie, loc pe care nu îl îmbrățișezi, dar pe care ești nevoit să îl accepți: Ceasurile multe petrecute împreună fărâmițau de altminteri în glume și bârfe neliniștile fiecăreia.

În panoul de lemn scorojit din colț spânzurau afișe, dezlipite de apă. Mecanic, am întors capul, cu o veche curiozitate, care s-a oprit imediat. Erau filme vechi, pe care le văzusem de-o lună. În câteva luni, orașul se micșorase și-l priveam c-un ochi halucinant. (…) Ce ciudat, m-am mirat, că locurile astea, amândouă, există în același timp și-s de-ajuns două ore de mers ca să intri de-aici acolo.

În Drumul egal al fiecărei zile nu se stabilește doar o relație între locuri și oameni, ci se instalează și un dialog între timpuri ori între spații opuse. Orașul de provincie, rămas același, capătă noi valențe în ochii Letiției odată cu mutarea sa în București. Privite ca două dimensiuni antagonice, spațiul copilăriei și cel al maturității  contribuie însă  la dezvoltarea ei în aceeași măsură. Protagonista se află la punctul intermitent, niciodată deplin găsit, dintre cele două lumi: ea duce cu sine în București reminiscențele unui spațiu închis, aducând acasă aerul citadin al capitalei, loc în care oameni mari și mici se avântă în țeluri mărețe. Aerul acelor vremuri este profund resimțit în fiecare descriere, cu atât mai mult cu cât naratorul, mai mult subiectiv decât omniscient, este un observator atent al celor mai mici detalii.

Fără a încerca să înfățișeze direct societatea ori atmosfera resimțită în acei ani, Gabriela Adameșteanu aduce în fața cititorului aspecte pătrunzătoare ale vieții în cele mai subtile moduri: prin atitudinea personajelor, prin peisajele conturate din câteva linii de forță ori prin modul în care inserează, aproape insesizabil, fărâme din implicarea atât de brutală, și totuși subtil mascată, a politicului în viața privată, socială ori culturală.

Drumul egal al fiecărei zile este un roman care se brodează pe sine, o poveste concentrică în care toate drumurile duc către Letiția și pornesc tot de la ea. Între interior și exterior, între libertate și represiune, între aici și acolo, între noi și ceilalți, Letiția a devenit eroina pe care o căutam în toate cărțile pe care le citeam, dar pe care nu o găseam niciodată. Marcată de o sensibilitate aparte și de un mod personal de a interpreta lumea după propriile sensuri, cu vulnerabilități, curiozitate și neliniști adolescentine, Letiția este omul lipsit de trăsături la superlativ, diferit de lume prin fiecare respirație a sa, este, poate, omul real sau adevărat, deși și aceste noțiuni implică un grad de imperfecțiune umană mult prea romanescă.

*Viviana Gheorghian este elevă în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

(4 oct., ora 14.30. A doua „Întâlnire Alecart” la FILIT cu doi mari scriitori: Gabriela Adameșteanu și Goce Smilevski.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.