Scriitura lui Bogdan Crețu recuperează, sub o lentilă a sensibilității care tulbură și reordonează, viața poetului Nichita, imaginea artistului ce alege și își asumă autodistrugerea pentru a da naștere artei, sacrificând, asemenea soldatului, sinele pentru o întreagă lume. Atât poetul, cât și soldatul mor pentru viziunea, pentru credințele, pentru visurile lor, dematerializarea presupunând accederea la un sens universal, iar lupta și sacrificiul devenind pentru și ale întregii lumi. Din acest motiv, nu omul este adus în prim-plan, definit conform alcătuirii sale, trup-creier-inimă, ci mișcarea sa, prezența care există dincolo de ceea ce poate fi văzut, pipăit, înțeles, adică sufletul.
Deși încadrat în tiparul biografiilor romanțate, volumul Nichita. Poetul ca și soldatul se apropie și, în același timp, se îndepărtează de acest model. Povestea devine salvatoare, oferind un sens și o coerență vieții, întregind-o, făcând-o mult mai puternică și de nezdruncinat. Astfel, cititorul nu se întâlnește doar cu Nichita Stănescu, ci se construiesc prelungiri și împrumuturi între poet, personajul care acesta va deveni și cel care scrie despre toate acestea, prozatorul Bogdan Crețu.
derizoriu: Era suferind, dar nu se purta ca atare, ci ca un bolnav care se preface că e bolnav.
Prima parte a cărții, Există numai trupul meu înlemnit, schițează un fals echilibru, datorat puterii derizoriului care permite evadarea. Atât mai putea face, să salveze aparențele. Este o carte cu gust și miros de șămpănică, unde banul devine obscen și insignifiant, o recuperare a călătoriilor Odiseei, unde întoarcerea (acasă, spre sine sau către moarte) este esențială și ești propulsat, ca cititor, în multe călătorii care devin ale noastre și ne formează. E o înlănțuire de pâlpâiri, întuneric-lumină, întuneric-lumină, rareori lumină-întuneric, într-o carte a limitelor, situată la granița dintre viață și moarte, distrugere și salvare, tangibil-intangibil, trecut-viitor, pentru că aici prezentul nu există, el este umilitor, insuficient, distrugător tocmai fiindcă nu distruge, nu doare, ci este, asemenea realității, de nesuportat. În centrul tuturor acestor lumi se află poetul, al cărui univers se poate prăbuși și reconstrui în orice moment. Sau nu. În această dublă posibilitate constând, de fapt, toată forța sa.
Viața personajului Nichita este redusă la o singură zi care începe cu apropierea morții, urmând amintirile recuperate și puse, deseori, sub semnul imaginației și întorcându-se, din nou, la moarte, fiindcă drumul înapoi devine necesar. Poetul se află într-o stare de a fi în permanentă mișcare, fapt care nu îi pune identitatea în pericol, ci, din contră, i-o definitivează, plasându-l în afara timpului și a spațiului, adăpostirile și evacuările, plecările și revenirile, intrările și ieșirile devenind salvatoare pentru condiția sa.
dematerializare&abandon: Acum trăiește numai ca o emisie a poeziei lui. Își supraviețuiește, dar nu prea multă vreme. (…) Pentru un poet, nimic nu se poate încheia mai potrivit decât prin dizolvarea lui în propria poezie. Prin anularea lui fizică de propria poezie.
Nini este surprins firesc, poetic, cu o fragilitate care sfâșie, care dărâmă, iar această senzație este dublată de fascinația pe care i-o poartă cel care îi dă (o nouă) viață, fascinația celui care știe, de fapt, să admire: scriitorul. Nichita. Poetul ca și soldatul este o carte despre puterea cuvântului în jurul căruia se construiesc toate lumile, despre puterea poeziei care există și cere a fi scrisă, despre rezervele de sensibilitate bine dozate. Poezia a existat și noi am zis prezent și ea s-a strecurat în lume folosindu-se de noi. Poezia e în fiecare om. Poetul nu face decât să o ajute să se nască. Poetul e ca o moașă comunală.
Nichita nu ia în serios nici viața, nici moartea, nici realitatea, lăsându-se captiv propriului univers, anulând tot ceea ce există în jurul său. Acesta trăiește căderile în sine și în timp, acolo unde cuvântul cândva recuperează amintirea prin intermediul imaginației sau proiectează un viitor al întâmplărilor neîntâmplate. Poetul se situează deasupra adevărului ticălos, fix, fals, trăind libertatea și senzația dilatării, devenind atemporal și acorporal. Și-a năruit metodic trupul, ca să lase loc numai și numai poeziei. El manifestă o inaderență la real, concret, material, până și confortul fiindu-i străin, obiectele creându-i senzația că un spațiu îi aparține și că și el începe a-i aparține acestuia. Creatură. Lucru plămădit. Din carne. Carnea rămăsese de mult în urmă. Dematerializarea, decorporalizarea înseamnă nemurire, a-ți distruge trupul care nu e decât o anexă, o despărțire de tine, un adăpost, pentru a lăsa și mai mult loc poeziei să viețuiască în tine. Să fie autonomă. Poetul devine cuvânt, iar cuvântul nu are nevoie de timp și de spațiu, el își găsește loc oriunde. Supraexistă. El e un om fără trup.
între viață și moarte: Nici-nici. Ar fi fost bine să fie și viu, și mort, de acolo ar fi putut scrie. Dar el a ieșit din viață și încă nu a ajuns în moarte.
Moartea și viața devin astfel două repere care își pierd contururile și stau sub semnul durerii. Tot ceea nu doare nu există. În jurul suferinței totul pare a prinde formă, aceasta fiind singura concretă și, de altfel, acceptată de către Nichita. Prin durere, omul învață să trăiască, dar și să moară treptat, ea rămânând să acționeze atât asupra corpului, cât și asupra sufletului.
Moartea este înțeleasă ca o sumă de exerciții, este asumată, așadar, e ceva ce nu poate fi ratat. Trebuie să îți ții moartea curajos și sigur în propriii pumni, să o trăiești cu toate simțurile, să convertești a ști în a cunoaște. Nu cumva să lași moartea ta să devină a altuia.
Pe lângă Nichita moartea trece încă din copilărie, când întâlnește soldați răniți la spital, soldați în care el vede doar omul, la fel de neputincios și de mic, când tot ceea ce rămâne din verișorul lui e doar un deget cu negi, când într-un accident de mașină realitatea pare a fi suspendată sau când termină Elegiile, abandonând o parte din sine. Treptat, Nichita învață să treacă el însuși pe lângă moarte, suferința pe care o vede în jur și care îl sfărâmă câte puțin devenind acum a lui, înțelegând ceea ce deja știa.
între iubire&poezie: Nu știa să iubească pe jumătate. Iubea cu totul. Intra simplu, direct, onest și nu mai știa să iasă.
Volumul lui Bogdan Crețu oferă în cea de-a doua parte, Ea era frumoasă ca umbra unei idei, o viziune asupra lucrurilor salvatoare și ucigătoare, a acelor lucruri care nu pot fi împlinite împreună, asupra lucrurilor care înalță omul, care îl construiesc și, în același timp, îl dărâmă, îl sufocă.
Iubirea este înțeleasă ca proces de construire a sinelui și a celuilalt. Personajul Nichita scrie, atunci când iubește, cele 11 elegii, moment când moare, de altfel, pentru prima dată. Dragostea nu învinge moartea, dar o integrează vieții, spunea Octavio Paz. Omul își dă șansa, prin acceptarea acestui sentiment, de ceea ce ar putea fi cu adevărat. Asemenea poeziei, pentru Nini, iubirea este absolută, creând senzația nemărginirii, însă distruge. Alegerea devine necesară atunci când apare conștientizarea faptului că dăruirea ar trebui să fie una totală, că există un timp când nimic nu îți mai aparține, ci tu aparții lucrurilor. Tu aparții iubirii și poeziei, ele lucrează prin tine, iar iubirea sufocă poezia și invers. Erau împreună, definitiv împreună, și asta îi întorcea tot definitiv unul împotriva altuia. Eternitatea presupune ruptura.
Este o lume în care ființa învață că fericirea durează doar câteva clipe, depinzând de ea însăși dacă poate și dacă își dorește să o extindă, adevărul este un fals și doar ceea ce este repetiție există cu adevărat. Memoria e repetiție, frumusețea e repetiție.
Iar ceilalți încep să nu mai fie ei înșiși. Ușor, fără să-și dea seama, devin niște copii ale lui. Nichita reflectat în Nichita reflectat în Nichita.
Nichita scria pentru a reconstrui lumea, pentru a schimba viața și o făcea într-un mod tiranic. Asimilând tot ce este în jurul lui, transpunând realitatea din exterior în interior, reușește a și-o asuma, toate posibilitățile devenind ale lui. El nu mai există în afara creației și nici ceilalți nu mai există în afara lui. El își face vânt cu aripile păsărilor/ pe care tot el le sperie ca să le facă să zboare (Poetul și soldatul). Nini deține frumusețea și o împarte așa cum vrea el.
Lumea începe a se schimba de la sine inevitabil și evident odată ce poetul o atinge. Acesta tulbură identitatea celorlalți, iar viziunea lui devine viziunea întregii lumi. Feriţi-vă să-i spuneţi ceva poetului/ Dar şi mai şi, feriţi-vă să-i spuneţi un lucru simţit/ Imediat el o să/ spună că el l-a zis,/ şi o să-l spună într-aşa fel încât şi voi/o să ziceţi că într-adevăr/ el l-a zis. (Poetul și soldatul). Ceea ce aseamănă poetul și soldatul este însuși sacrificiul, lupta individuală purtată în numele tuturor. A mima că ești aici, prezent, că trupul tău e funcțional în momente în care deja s-a produs ruptura interioară.
Și sufletul lui rămâne sigilat în poezie. Și peste 2000 de ani îl vor citi și-l vor recunoaște. Nu pe el. Sufletul lui.
Cartea lui Bogdan Crețu, Nichita. Poetul ca și soldatul, este semnul că micile realități se adăpostesc în piept, în centrul echilibrului uman și poate nici măcar acolo, ci în suflet, pentru că sufletul nu este concret, sufletul nu are formă, deci, vorba poetului, există.
În fața acestei frumuseți a vieții lui Nichita Stănescu și a scriiturii în sine, chiar trebuie să te ții tare, să încerci să îi reziști, să te sprijini uneori, așa cum făcea Nini, de propria inimă, pentru că tot ceea ce este suflet se prelungește și nu ar putea nicicând să dispară, să se piardă.
P.S. Pe 8 aprilie, în Sala Roșie a Liceului „Varlaam Mitropolitul” (aceeași sală în care, în toamnă, sărbătoream literatura la FILIT prin cinci „Întâlniri Alecart” cu 9 autori), Bogdan Crețu a intrat în dialog cu aproape 100 de elevi și de studenți. Gândurile Ilincăi Hrițcu și ale Luanei Lipșa mi-au confirmat încă o dată că acest volum și acest Nichita al lui Bogdan Crețu îi vor aduce pe tinerii cititori mai aproape de poezia lui Nichita Stănescu:
„Această întâlnire a fost efervescentă, oferindu-ne prilejul de a-l cunoaște pe omul Nichita Stănescu prin personajul Nichita. A fost, cu adevărat, o întâlnire importantă pentru a înțelege modul în care un om viu se transformă în personaj și ajunge să trăiască autonom, deși legat prin fire invizibile de celălalt, dar și pentru ceea ce presupune munca de a transforma adevărul uman în adevăr ficțional. A fost, în egală măsură, un îndemn pentru generația noastră de a-l citi pe Nichita. Pentru că <e un poet care nu se joacă, nu e un calamburist. El creează scurtcircuite semantice, combină niște lucruri din realitate într-un mod care nu i se potrivește, într-un mod fals și atunci te lasă lampă. El nu e un singur poet, el e mai mulți poeți, e o matrioska. Există un Nichita diafan, suav, e sensibil. Ăsta-i primul Nichita: foarte frumos, adolescentin, pur. Poezia asta diafană nu te lasă cum te-a întâlnit. Și mai e un Nichita, poate un pic mai greu de pătruns, în Elegii. Aici, el începe cu sine și se sfârșește cu sine. E un Nichita reflexiv și un Nichita care sucește lucrurile. De ce ar fi popular un asemenea poet? Oricum, nu se mai scrie așa. Noi nu mai avem certitudini, nu mai scriem în concepte, ne e frică de lucrurile mari. Și după aia mai e un Nichita, ăsta mi-a plăcut prima oară, când eram adolescent, cel din ultimele cărți, pentru că e o gesticulație foarte amplă în poezia lui, e o poezie foarte retorică, o poezie ludică…>, după cum spunea Bogdan Crețu răspunzând la una dintre multele întrebări din sală, și anume, de la ce vârstă începem să înțelegem poezia lui Nichita Stănescu. Volumul Nichita. Poetul ca și soldatul e un excelent prilej de a-l descoperi pe Nichita și de a te apropia de poezia lui”.
Versurile stănesciene, amintite de Bogdan Crețu la Întâlnirea Alecart, ne urmăresc încă:
„Şi ce singurătate
să fii orb pe lumina zilei,-
şi surd, ce singurătate
in toiul cântecului.
Dar să nu-nţelegi
când nu există înţeles
şi să fii orb la miezul nopţii
şi surd când liniştea-i desăvârşită,-
o, singurătate a singurătăţii!”
*Denisa Grădinaru, redactor Alecart, este elevă în clasa a 12-a, filo, la Colegiul Național Iași.
