„Și atunci de ce mai participi, dacă nu îți convin condițiile?” sau despre nepăsarea dezolantă a celor care ne conduc (pe repeat.)

Am participat săptămâna trecută la Sesiunea națională de referate și comunicări științifice ale elevilor de liceu la istorie. Un nume lung nu promite, însă, și standarde pe măsură. Cel puțin, asta au reușit să ne demonstreze cei care au organizat concursul în acest an.

Sesiunea de comunicări a reprezentat mereu în mintea mea acel tip de concurs care iese din tiparele impuse de un sistem încă îmbătrânit, întrucât, mai mult decât o competiție școlară, ea se prezintă ca fiind, în primul rând, o reală oportunitate. Pregătirea pentru un astfel de concurs te învață, de fapt, ce este munca de cercetare, dar și ce înseamnă o prezentare riguroasă, într-un context oficial, a unei lucrări științifice, inițiindu-te, așadar, în ceea ce va urma să faci în timpul facultății și, implicit, al parcursului academic ulterior ei. Lucrând pentru Sesiune, prima mea participare fiind acum doi ani, am învățat aspecte esențiale, cum ar fi metoda de realizare a unui aparat critic, a unei bibliografii ori a unui set de anexe, dar și dintre cele cele mai „laborioase”, cum ar fi alăturarea, compararea sau chiar combaterea anumitor idei susținute ori prezentate în diverse cărți, reviste de specialitate, ziare ori chiar documente de arhivă, descoperind, în ultimă instanță, ce înseamnă realizarea unei lucrări documentate, care să aducă concluzii noi ori care să prezinte posibilitatea unei problematizări adânci. Și totuși, toate aspectele pozitive cu privire la specificul acestui concurs sunt umbrite, parcă, cu brutalitate de indiferența ticăloasă și plină de repulsie față de elevi a celor care au fost pilonii principali ai unei organizări cel puțin defectuoase. Nevrând să arăt cu degetul, mă refer în primul rând la „cei de sus”. La cei de… „foarte sus”.

„Pentru ce am străbătut atâta drum, pentru ce am mers 11 ore (alții chiar 20), pentru ce am schimbat trei mijloace de transport, pentru ce am ales să particip la un concurs în mijlocul vacanței de vară? Pentru a fi tratat ca și cum reprezint o povară de care trebuie să scape rapid alții?”

Nu mă voi avânta în oferirea unor detalii care circulă de ceva timp, deja, în spațiul online, deși ele pot fi, într-o astfel de situație, cele mai grăitoare aspecte. Mii de oameni au văzut pe rețelele de socializare (ori în diversele articole publicate de principalele organe de presă din România) fotografiile postate de Popoviciu Alin în care sunt prezentate condițiile oferite de cele două internate ce urmau a constitui spațiul de cazare pentru toți elevii participanți (sau pentru, cum adesea suntem numiți la festivitățile de deschidere, „viitorul țării”, „elita societății”, „spuma învățământului” ș.a.). Imposibilitatea de a aerisi camera, întrucât ar fi intrat și ne-ar fi deranjat somnul țânțarii, dușurile la comun, lipsite de un sistem de canalizare corespunzător, dar dotate cu o perdeluță salvatoare care să ne ferească de ochii curioșilor, cu apa care era fie doar fierbinte, fie doar rece, zece chiuvete și un singur săpun, pereți mucegăiți ori camere în care căldura era de nesuportat, iată doar câteva dintre datele problemei. Nu suntem pretențioși, sunt sigură că nimic dintre toate acestea nu ne-ar fi deranjat, fiind conștienți de faptul că, într-o localitate de dimensiunea celei alese (de ce au ales Turnu Măgurele și nu o altă localitate mai mare?), nu puteam fi cazați în alt spațiu, dat fiind bugetul atât de mic alocat fiecărui elev. Nimic dintre toate acestea nu ne-ar fi deranjat pentru că, în 2018, la faza națională a Olimpiadei de istorie de la Alba Iulia la care am participat mulți dintre noi, condițiile de cazare au fost cu mult mai rele. Nimic nu ne-ar fi deranjat pentru că, ne gândeam noi, patru zile reprezintă, firește, foarte puțin comparativ cu cele 238 în care stau, an de an, elevi acolo. Nimic nu ne-ar fi deranjat dacă toate celelalte lucruri s-ar fi prezentat perfect. Dar asta nu s-a întâmplat. Cazarea s-a realizat într-un loc. Pentru mulți dintre noi, luarea meselor, în alt loc. Iar desfășurarea concursului, cum era de așteptat, într-un altul. De la căminul unde eram cazați și până la cantina celuilalt cămin, unde primeam cele trei mese ale zilei, trebuia să străbatem, în soare, un kilometru și jumătate dus, un kilometru și jumătate întors, transportul nefiindu-ne asigurat. Cine să mai ia micul-dejun în dimineața concursului? Și atunci te întrebi: Pentru ce am străbătut atâta drum, pentru ce am mers 11 ore (alții chiar 20), pentru ce am schimbat trei mijloace de transport, pentru ce am ales să particip la un concurs în mijlocul vacanței de vară? Pentru a fi tratat ca și cum reprezint o povară de care trebuie să scape rapid alții?

„Am ales să scriu pentru că am înțeles că dacă nu iau atitudine într-o situație în care m-am lovit direct de netrebnicia bolnăvicioasă a sistemului (…) nu voi avea dreptul, în viitor, să critic ori să fiu nemulțumită de problemele învățământului, problemele Ministerului, ale societății ori chiar ale statului.”

Nu știu cu exactitate care au fost principalii responsabili. Știu doar că zâmbetele, aplauzele la unison și frazele goale de la festivitățile de început și de final nu pot salva o încercare de concurs eșuată. Și știu că aceasta nu este prima dată. Multe alte concursuri i-au primit pe elevii participanți în acest fel. Tocmai de aceea m-am hotărât să scriu. Indiferent de modul în care vor fi receptate observațiile și convingerile mele, poate pline de un entuziasm specific vârstei pentru unii ori poate, dimpotrivă, pline de patetism pentru alții, am speranța că, dacă ne vom ridica și vom vorbi cât mai mulți și vom spune că „Da, statul nu ne-a sprijinit în continuarea pasiunii noastre, de cele mai multe ori ne-a descurajat, ne-a făcut să dorim să renunțăm și noi totuși nu am făcut-o”, cei care stau acum în fotolii călduțe ne vor auzi într-un final. Pentru că ce s-a întâmplat la Turnu Măgurele, cum s-a întâmplat și la Alba și în multe alte locuri și dăți, nu este doar imaginea unor condiții proaste, la care responsabilii vor fi mai atenți, poate, data viitoare, ci este, în fapt, o lecție despre indiferență, despre incompetență, despre delăsarea în spiritul lui „Lasă, că va ieși și așa”. Dar nu va ieși. Și asta doare cel mai mult.

Ei nu au înțeles, de fapt, că elevii pasionați de istorie pot fi și cei mai aprigi critici. Am ales să scriu pentru că am înțeles că dacă nu iau atitudine într-o situație în care m-am lovit direct de netrebnicia bolnăvicioasă a sistemului, limitându-mă, în schimb, în a mă plânge cunoscuților (ori în a face tipicul și românesc haz de necaz cu ei), nu voi avea dreptul, în viitor, să critic ori să fiu nemulțumită de problemele învățământului, problemele Ministerului, ale societății ori chiar ale statului. Tocmai pentru că am acceptat să mă complac în ele.

„Sperăm că vă veți simți bine la noi!”

 

*Viviana Gheorghian, redactor Alecart, elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național Iași, a participat aproape în fiecare an la faza națională a Olimpiadei de istorie unde a obținut premii/ mențiuni.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.