Despre sindromul post facultate

În ziua absolvirii facultății m-a bântuit Gaudeamus. Aici nu se cântă la ceremonie, dar, după ce l-am cântat în robă de 30 de ori mărșăluind prin centrul orașului când am absolvit liceul, cred că ceva s-a scurtcircuitat la mine în creier. M-au tot ros diverse sentimente până în ziua cu roba – în principal ușurare că am supraviețuit licenței, iar pe fundal ceva ce aș numi nostalgie. N-am avut momentul clasic „Și acum ce fac?”. Oferta de masterat era pe masă din decembrie, la fel și jobul de vară. Poate tocmai pentru că știam că peste fix 3 luni mă pornesc din nou cu examene, cursuri și licență n-am simțit absolvirea ca pe un final.

Și totuși ceva mirosea diferit. A fost simplu până în momentul acesta – am mers încolonați doi câte doi, unii în spatele altora, aceiași pași de parcurs, aceleași diplome de obținut. Generală, liceu, facultate – traseu clar, linear, cu prag impus și nu întotdeauna asumat. Bun, și acum c-am ieșit? Nu-ți mai spune nimeni ce să faci, după ce să alergi, care-i următorul cerc prin care trebuie să sari. Aici apare libertatea totală, aia ușor înfricoșătoare în care toate drumurile duc undeva, dar unde doamne iartă-mă vrei să mergi? Ce fel de adult vrei să fii după ce ai adunat pe o listă toți oameni de care ți-a plăcut și pe cei la fel cu care nu vrei să ajungi. Întrebări multe, răspunsuri puține. Am făcut de curând la o școală de vară niște exerciții de proiecție – am fost întrebați „Când vei muri, care e lucrul pe care vrei să și-l amintească oamenii despre tine?”. În mintea mea ridic mâna sus – coach, ceva mai simplu și mai puțin morbid avem, că mă doare mintea? Și totuși, oamenii ăștia zic ceva – cam unde aș vrea să fiu în 10 ani – spre ce țintesc, ce vreau să construiesc? Pentru că e ușor de continuat așa de azi pe mâine fără gânduri proiectate în viitor, fără întrebări grele. Încă nu am răspunsurile, am doar câteva repere, multe drumuri deschise și încă un an de studenție.

Prosoape și tigăi

Absolvirea vine și cu aspecte practice. Ești salariat, om pe banii tăi – pe care decizi cum să-i aduni sau să-i împrăștii. Mama pomenește și acum cu drag că din primul salariu și-a luat pick-up (care încă funcționează). Prietenul meu și-a luat prosoape noi, primul lui bun de om mare, iar colega mea de casă tigaie nouă. Alții discută despre achiziționat apartamente și despre pornit afaceri. Iar eu stau undeva – prinsă între o absolvire și o nouă intrare în școală. Asist ușor mirată la o domesticire (sau mai degrabă „așezare la case”) a prietenilor din jurul meu. Am primul coleg de clasă care se căsătorește în câteva zile, iar fost mea colegă de generală va fi mamă din toamnă. Și parcă nu pot totuși să lucrez în conceptele astea noi, îi știu pe oamenii ăștia în alte haine și cu alte măști, iar jocul de-a scaunele muzicale accelerează prea repede.

Dar te întorci acasă?

Dacă ar fi să pun un refren ultimelor luni (în afară de Gaudeamus) ar fi eterna întrebare pusă pe un ton lungit „Șiiii, te gândești să te întorci acasă?” Ce să-i spui omului? Că nici nu mi-a trecut încă prin minte gândul, că mai am multe de făcut aici până să-mi pun problema. Să-i spui că ai mai auzit asta cam de 5 ori măcar, de pe la neamuri, prieteni și colegi de birou? Și cum repetiția e mama învățăturii, întrebarea asta ajunge în ultimă instanță să te sâcâie. Ajungi să te întrebi dacă ar trebui să te întrebi, iar de aici lucrurile devin mai confuze. Anglia e pe trei sferturi acasă și acasă e trei sferturi acasă, iar jumate din mine s-a pierdut undeva printre cutii și mutări și cuvinte noi.

Absolvent vlăguit caut hobby

Deși nu pe de-a-ntregul absolventă, am rămas cu niște întrebări mari și late. Mi-am pierdut pe perioada licenței și a anului final toate hobby-urile. Le-am abandonat rând pe rând din ceea ce am numit vina tragică a dizertației – sentimentul permanent că ar trebui să lucrezi la lucrarea de licență. Acum, ieșită din tot stresul academic, mă întreb de ce să mă reapuc. Și unde vreau să ajung.

Repartiții și pick-up

Mă gândesc totuși că ieșim în lume în vremuri tulburi – Trump redefinește adevărul cu fiecare ocazie, Putin bate la ușile Europei, Siria se prăbușește vărsând valuri de refugiați pe malurile europene, față de care am rămas fără empatie pentru că tot la o lună un bezmetic ia la secerat pietoni prin capitale. Nu mai ridic aici problema curentelor antieuropene și a neonaziștilor. Dar nu suntem noi prima generație care iese de pe băncile școlii în vremuri tulburi. Ai mei au ieșit din facultate în vara lui ’89. Posturi au primit la repartiție – o listă lungă cu posturile din toată țara, iar repartiția se făcea prin teleconferință, în aceeași zi în toate centrele din țară. Repartiție pe merit (cei cu note mari aleg primii), dar cumva au totuși prioritate membrii de partid și cei căsătoriți (căci familia e celula de bază a sistemului). Ai mei au fost norocoși, dar profa mea de română povestește de o colegă care a fost plasată într-un sat pe care l-a găsit doar pe harta militară. Când a ajuns la locul cu pricina, ciobanul din sat a avertizat-o să nu umble singură noaptea, că pe doamna dinainte au mâncat-o lupii. Șase luni mai târziu după absolvirea alor mei a venit revoluția, cu schimbările ei de putere, instabilitate economică și socială.

Iartă-mă, doamnă, că nu știu ce fac!

Închei expozițiunea în roz pentru că absolvirea deschide un nou capitol, iar cu el vin noi greșeli și gafe demne de ținut minte. Cum maică-mea nu uită pick-up-ul, nici eu nu cred că voi uita cum în prima zi în noua echipă la birou, am răsturnat cafeaua managerei mele, dintr-o mișcare scurtă, fix pe telefonul ei.

 

*Diana Murguleț urmează un masterat la Imperial College London și a absolvit Facultatea de Informatică la University of Birmingham. Rătăcirile Dianei le găsiți acum și aici.

** Articol preluat din Alecart 19.

 

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.