Citind cartea lui Horia Munteanu, îmi aduc aminte de o prefață pe care Mircea Cărtărescu o face volumului Demonul amiezii, scris de Andrew Solomon. Acolo, Cărtărescu se întreabă dacă adevăratul termen prin care poate fi citit volumul nu este de fapt spovedanie în loc de confesiune.
În aceeași măsură mă întreb și eu dacă prin Colizuni Horia a vrut să mărturisească, să se mărturisească, să trezească o conștiință – a lui, a celor din jur, a părinților. O privire în oglindă, cu siguranță nu e. Volumul nu e o redare a unor întâmplări, ci o intruziune în înțelegerea nu a întâmplărilor, ci a stărilor care îți sunt generate. Privirea asupra lumii nu e una generală, nu e nici a naratorului/naratorilor ca măști ale autorului, ci a unei vârste a întrebărilor continue.
Cititorul nu are cum să nu simtă o greutate așezată pe umerii unui narator mult prea tânăr care încearcă să iasă pe o ușă: fie că e ușa apartamentului pe care o râvnește de multe ori pisica (și nu e oare pisica (uneori) tot naratorul însuși?), fie că e vârsta copilăriei sau evadarea din clasa sufocantă a școlii. Toate sunt încercări de a ieși din sine – nu pentru a se vedea mai bine, ci pentru ca ceilalți să te vadă mai bine.
Sunt multe nuanțe ale unui incipient de suferință în proza lui Horia Munteanu și toate converg către aceeași linearitate a vieții, același început dimineața devreme înainte de a pleca de acasă, aceiași părinți obosiți întorcându-se seara, aceeași mișcare a lumii care devine nu simplistă, cum s-ar putea crede, ci de o greutate complexă, luând măștile singurătății de multe ori.
Cunoscutul Irvin Yalom ne vorbește despre două tipuri de singurătate: cea cotidiană și cea existențială. Singurătatea cotidiană este una interpersonală, însoțită de teama de a nu fi înțeles, iubit. Al doilea tip, singurătatea existențială, determină o falie între noi și ceilalți oameni : „(…) fiecare din noi trăiește într-o lume cunoscută într-adevăr doar de noi înșine”, ne spune Yalom.
În această cheie am citit (sau, mai degrabă, am internalizat) pe rând prozele din Coliziuni. Dacă aș face un exercițiu de a reciti aleatoriu frânturi din ele, toate mă duc către existență, nu către cotidian: „Lumea pare aceeași dintotdeauna. (…) Așa se face că după doi ani m-a ispitit gândul să mă întorc la viața dinainte. Credeam că lumea mă va înțelege, sperând ca păcatele să-mi fi fost iertate” (din Părintele); „Viața îi oferise liniștea de peste zi, un trai simplu din care nimic nu lipsea și bucuria de a putea face un bine când asta nu-i depășea posibilitățile. Merita oare singurătatea asta ce simțea că o apasă din ce în ce mai tare?” (din Om bun); „Adevărul este că mișcarea orașului mă apasă, iar singurătatea mă sufocă. Înțeleg acum că nu mai am ce alege. Că locul meu nu mai e printre ai mei. Ceva se surpă încă o dată în mine. Mă întorc și mă îndepărtez, străin de toți.” (din Fiul risipitor nu se mai întoarce).
Nu știu dacă Horia caută o experiență revelatoare care să poată schimba traiectoria unei vieți sau, poate, o hartă mai exactă a propriului suflet, cu niște destinații clare și semnificative. Ori, pur și simplu, curajul de a fi autentic.
*Sidonia Serinov este colaboratoare Alecart, o cititoare pasionată. Citește AICI și AICI alte articole semnate de Sidonia.
