Inițial am privit inițiativa proiectului teatral* demarat de Teatrul Național, Lecturi³ cu o anumită reticență, întrucât ieșea din tiparul a tot ce consideram a fi spectacol . Ezitarea avea legătură în principal cu incertitudinea modului în care publicul va putea recepta în întregime textul Elisei Wilk, dispariții, fără a beneficia de o componentă vizuală percutantă. Acest gând a fost însă infirmat odată cu începerea spectacolului, prin gesturile și nuanțele din inflexiunile vocilor actorilor ce au captat și apoi au redat lirismul replicilor și emoțiile în forma lor ingenuă, nealterată.
Neglijând cronologia organică a evenimentelor, Elis Wilk recuperează imaginile unui „haos ordonat”, în momente de liniște, ce se succed unor evenimente cruciale. Structurată în trei părți, dispariții aduce prin fiecare secvență dramatică în prim-plan povestea unui alt personaj, sub forma unor retrospecții, în momente cheie ale istoriei colective și individuale, sub forma unor cercuri concentrice ce au în miezul lor omul. Existența personajelor este pusă încă de la început sub incidența unui dezechilibru intermitent între trebuie și nu este timp ce le dictează deciziile și le cuantifică vinovățiile și greșelile.
„nu era timp să visezi pentru că trebuia să trăiești”
Povestea și motivul care determină gesturile fiecărui protagonist sunt relevate de o voce cu calități narative, ce își schimbă perspectiva, devenind pe rând proiecția lui Max, Edgar și Gerd, o voce a cărei rezonanță este necesară în impregnarea unui ritm al povestirii și a unei senzații (pe alocuri) instigatoare. Astfel, personajele sunt constrânse să se afunde în nefirescul-firesc al vieții lor, pe care o trăiesc pe jumătate în trecut: „când ești obișnuit ca oamenii să dispară / nu te mai doare / se spune că morții rămân atâta timp pe pământ /cât cineva se mai gândește la ei”.
Iarna 1989-1990
Pentru Martha, care își dedică întreaga viață familiei, mai precis soțului său Edgar, Germania, des menționată sub pretextul gândurilor la prietenii care reușesc să părăsească România, naște scenariile unui „ce ar fi fost dacă odată”, cărora femeia ajunge să le cadă victimă atunci când lasă totul în urmă și fuge cu doar câteva săptămâni înainte de căderea regimului. Pentru cea sătulă de capriciile soțului, pentru care 15 ani de „răbdare” nu sunt suficienți, fuga devine o formă a evadării din tot ce înseamnă constrângere. Emma, fiica Marthei, devine o victimă nevinovată a acestor dispariții, a acelei Germanii vag perceptibile, atât de îndepărtată încât nu poate fi ajunsă cu o saltea de plajă: „poate că sunt obișnuită să dispară oamenii / după un timp nu mai simți nimic”. Personajele devin trupuri laconice, care caută să umple goluri. De exemplu, Gerd, bărbatul pentru care nu există varianta acceptării sinelui și care compromite siguranța celei pentru care doar simulează afecțiunea, se transformă într-un scut de apărare, iar Edgar ajunge să își reconstruiască viața, luând decizia care, până în acel moment, nici nu exista pentru el la rugămințile fostei soții, mutarea în Germania.
Iarna 1944-1945
Imaginea Germaniei salvatoare este înlocuită cu cea a Siberiei inerte, a trenurilor pline ochi cu femei și bărbați duși cu forța în lagăre de muncă, pentru care viitorul stă sub semnul unei singure certitudini: moartea. Personajul cel mai bine conturat, aflat în mijlocul tuturor disparițiilor și ratărilor, este Kathi, mama lui Edgar și soția lui Max, pentru care viața a reprezentat doar un spațiu de claustrare și de asumare a unui destin tragic. Niciodată stăpână pe existența sa, Kathi se află într-o continuă neliniște, inițial prinsă într-o căsătorie formală, menită să îi păstreze siguranța, nevoită să se confrunte cu moartea iubitului deportat doar pentru că e sas și mai apoi locuind în casa fiului său (dispărut și el între timp în Germania), așteptându-și sfârșitul alături de Emma. Acaparată de vina față de soarta surorii sale, care și-a petrecut adolescența într-un lagăr de muncă, nu se va împlini decât dedicându-și viața copiilor celei din urmă, transformând-o într-un puzzle de fragmente decupate din realitatea celor din jurul său, dispărând treptat din realitatea de zi cu zi, bolnavă și agățându-se de fărâme de memorie: „a venit vestea că max a murit într-un accident de munca / kathi a fost convinsă că e o pedeapsă / pentru tot ceea ce a făcut / a stat câțiva ani înghesuită într-o singură cameră / cu tatăl și bunica ei”.
Iarna 2006-2007
„am ceva pentru voi să duci în România a spus unul din verii lui edgar era o geantă sport neagră”
„atunci trebuia să rămâneți dracului aici / dacă era așa de bine”
Probabil frica de a nu deveni o replică a Marthei, mama sa, o face pe Emma să se împotrivească oricărei posibilități de a părăsi țara. Reîntoarcerea lui Reiner, unchiul ei, creează un incubator al fricii și vulnerabilității, pe care femeia le maschează sub forma unor reproșuri. Blocată în aceeași existență rutinată, își agață realitatea de singurul bărbat al timpurilor când era „bine”, precum Kathi care, la rândul ei, trăiește într-o disimulare a trecutului. Trecut în care nu a cunoscut suferința, în care Edgar încă e în viață, îi aduce cadouri din Germania și îi promite că se va întoarce acasă de Paști.
Senzația generală cu care am rămas după ce am părăsit Sala Cub a fost, paradoxal, una de nostalgie a unor vremuri pe care nu le-am trăit. În ciuda dramelor personajelor, a sentimentului bulversant că nu a fost bine, în ciuda a ceea ce a însemnat un secol de istorie în România. Poate exact lipsa unei componente vizuale puternice m-a apropiat de toate aceste personaje ale Elisei Wilk, pe care le-am simțit ca la o masă în familie. Prin gesturile, privirile aparent insignifiante și replicile livrate într-o manieră naturală, absolut firească, actorii au construit o senzație de familiaritate și de empatie în jurul poveștilor ce s-au derulat în fața publicului. Acum, la ceva timp după, dacă ar fi să construiesc o imagine față de dispariții, aceasta ar viza suferința comună pe care fiecare generație o poartă, moștenită ereditar și suplimentată pe parcursul vieții de date individuale și contorsionări ale regimurilor politice, care îi afectează ireversibil pe fiecare.
Proiectul Lecturi³ este dovada că și un astfel de teatru poate atrage interesul publicului larg. Consider că această inițiativă poate cultiva gustul tinerilor pentru lumea spectacolului, reprezentând „o privire în culise ”, oferind insight-ul unei frânturi din ce înseamnă punerea în scenă a unui spectacol, provocând la meditație și, mai ales, inducând o stare.
*LECTURI³ este numele celui mai nou proiect teatral demarat de Teatrul Național ieșean în parteneriat cu Muzeul Național al Literaturii Române Iași (Filit) și „Alecart”. Proiectul a fost inițiat de Naționalul ieșean din dorința de a promova dramaturgi români contemporani din România și din Republica Moldova, de a face cunoscute publicului piesele lor de teatru prin montarea lunară a unor spectacole-lectură, la Teatru³.
Selecția textelor este făcută în fiecare lună, conform unei grile de evaluare, de către un juriu constituit din reprezentanți ai Teatrului Național Iași, Muzeului Național al Literaturii Iași și revistei de cultură „Alecart”.
Piesa câștigătoare a lunii noiembrie a fost „Dispariții”, un text semnat de Elise Wilk, una dintre cele influente voci ale dramaturgiei contemporane din România. Spectacolul-lectură a avut loc pe 25 noiembrie, la ora 19:00, la Teatru³. Regia: Irinei Popescu-Boieru. Din distribuție: Catinca Tudose, Diana Chirilă, Haruna Condurache, Ionuț Cornilă, Călin Chirilă, Cosmin Maxim, Radu Ghilaș, Constantin Avădanei, Brândușa Aciobăniței, Diana Roman, Mălina Lazăr, Andrei Sava.
(Briana Agrici, elevă în clasa a X-a, filologie, la Colegiul Național Iași, este proaspăt redactor Alecart.)