Alergare & plimbare sau Despre Tinerețe și Bătrânețe

Scriu ridicându-mă mecanic de pe scaunul de plastic, din tramvai și din autobuz, de pe banca din parc, ca să îmi fac loc mie, îmbătrânită, să mă așez; scriu în timp ce în parc doi îndrăgostiți se plimbă ținându-se de mână și trec pe lângă o bunică vopsită în castaniu, care le arată nepoatelor ei câțiva copaci; privirile tuturor dansează între refuz și o curiozitate ingenuă de a-l surprinde pe cel de lângă sine exact așa cum e el, se caută și se ascund până la Marea Întâlnire a conștientizării: când poate prea timpuria bunică privește cu dor spre cei doi, jinduind Fiorul, și rămâne așa, măcar încă puțin, studenta de la botanică din ’68, când fata îi admiră nesigură și confuză mâinile cu vene albăstrii, proeminente, de care stau agățate parcă acele două copile și își dorește temătoare pacea, liniștea, chipul care abia de sub riduri înflorește cu o prospețime nouă, neînțeleasă.

Scriu acum, când în sălile de la Unirea, generațiile mijlocii ale secolului trecut, animează cu pasiune ringul, poate obosite să tot asculte împreună gongul ceasului de la Catedrală, să aștepte și… atât; acum, când succesiunea post-revoluționară fumează cu plictis la bar, poate obosiți, și ei, de atâta trăire. Și ieri, și azi, au murit tineri și din ei s-au născut bătrâni și au murit bătrâni și din ei nu s-a mai născut nimic (și poate câțiva s-au privit Înainte tineri în oglindă și au zâmbit pentru că vor ajunge-n Rai.).

Roade din pomii raiului putem să mâncăm; numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: „Să nu mâncați din el, nici să vă atingeți de el, ca să nu muriți!”. Atunci șarpele a zis către femeie: „Nu, nu veți muri!”

Omul a fost creat de-a pururi tânăr. Zeul, sau Dumnezeul lui, așa l-a vrut: plutind frenetic în inocența neînțelegerii ingenue; o albie în care viața să se reverse veșnic, însă niciodată sculptând profunzimea. Omul nu s-a născut în ziua cea dintâi a existenței sale ca să moară; ci s-a născut ca să trăiască și dintre toate chipurile pe care i le desenează timpul, omul tânăr este cel care trăiește cel mai mult (în consistență). Bătrânețea (care păzește sanctuarul morții) e în același timp pedeapsa și păcatul nostru. Căci cel proaspăt în viață doar tatonează, cu extazul necunoscătorului, o lume care nu îi aparține și pe care încearcă să o facă să fie a sa (iar dacă reușește trebuie să moară). Zeul nu are vârstă și nu are nici pieire, de aceea poate el iubește tinerețea; dar, în același timp, știe că omului nu îi este îngăduit să fie tot zeu, nu îi este îngăduit să cunoască și să înțeleagă, nu îi este îngaduit Adevărul. Demiurgul își iubește creația, în limitele patimii candide de a nu putea vedea dincolo, apoi începe să o compătimească, ascunzându-și, în spatele morții, teama că într-o zi omul va deveni zeu.

Ocrotitor, Dumnezeu nu vrea să pedepsească ființa, să o alunge din Eden, însă nici nu este loc pentru mai mulți ca El în Rai: dacă inocența îi va mulțumi, atunci Raiul va fi și al lor, însă dacă vor vrea sa vadă dincolo, să afle, ei vor muri. Acum păcatul este sfidarea, iar pedeapsa e stingerea din viață; dar nici șarpele nu îi minte, nu îi înșală întru totul, ci mai degrabă îi învață cum să își construiască din bătrânețe și din moarte un nou hybris. Ceea ce tineri vor fi aflat, cu senectutea vor înțelege (mai anevoie, căci s-au îndepărtat de lumina Zeului). Slujind mirajul, încă de atunci, tinerii pier exact cu o clipă înainte să poată cunoaște, pier și se pierd în ridurile gândirii, ce putrezesc odată cu ei, aliniați în cimitire. (Iar Demiurgului îi este milă, nu atât de aceștia, cât de nevinovații ce exersau cu succes condiția originară, în necunoaștere – căci și ei trebuie să moară.)

Astfel, încă din primordialitate, omul și-a asumat această cale, fascinat pentru eternitate de necunoscut, condamnat să moară la nesfârșit pe și pentru drumul său, dependent de temporalitate până la risipire.

Dacă mergem pe urma cuvântului (n.c. „vechi”) în gotică, norvegiană veche și engleză veche, descoperim că ceva „vechi” e ceva bine nutrit, matur, copt. (James Hillman)

Bătrânețea este hrana pe care sufletul a primit-o anterior, care (păstrând același câmp semantic poate puțin nefericit) abia atunci se digeră. Același eu care Înainte a căutat, s-a zbătut, a încercat, Atunci se va odihni, și din tot ceea ce i-am adus și ceea ce i-am adunat, mă va trăda și se va împrieteni cu moartea. Însă tânărul încă nu știe acest lucru, căci el este prieten numai cu iubirea. Moartea îi e indiferentă și poate uneori și-o simte chiar mai apropiată decât ar fi. E adevărat că cei tineri nu se tem să moară; însă sunt înfricoșați adesea de toată murirea care îi înconjoară, căci simt că aceasta le-ar putea lua dragostea. Neofiții se hrănesc întâi de toate prin afectivitate, care se materializează în imitație. Ca să poată imita, ca să poată învăța, întâi trebuie să simtă o anumită atracție, o așa-zisă iubire. Aud cuvinte, sunt martori ale unor acte existențiale fundamentale și, poate înainte de a medita asupra naturii acelora, și le asumă, în încercarea de a le evalua și de a-și analiza propria capacitate de a Crea, de a transforma, de a proiecta în original nimicul sau, mai exact, nimic din ceea ce ar putea fi autentic.

Tinerețea este irosită pe cei tineri.

De atâtea ori s-a zis și ni s-a zis că tinerii nu știu ce să facă prin și cu tinerețea lor. Prin rânduiala acestei lumi, cei proaspeți sunt neapărat cei necunoscători și, mai mult decât atât, tot ei se simt adesea infiniți. Oare un Adam bătrân ar fi greșit? Ar fi refuzat atât de inconștient Paradisul? S-ar fi exilat în promisiunea excelării autonome?

Când sunt invocate dispoziția descoperirii și bătrânețea, consider că trebuie aduși în discuție tinerii cu o anumită disponibilitate, aceea a aflării, tinerii care, mai mult sau mai puțin voluntar, urmăresc să își hrănească, într-adevăr, sufletul. Nimeni nu ne învață cum să avem revelații (și chiar dacă acest lucru s-ar întâmpla, am risca să avem sistematic cu toții aceeași revelație, deci ar fi în zadar), așa că fiecare individ își descrie propria modalitate de raportare la finalitățile și mijloacele tinereții sale. Cu toate acestea, m-am lăsat antrenată într-o încercare de a clasifica, de a defini (și, implicit, de a decide care este cea corectă dintre toate) căile de a înțelege, din ipostaza tânărului, lumea.

Întâi de toate, se diferențiază modalități integrante aparent antinomiei activ-pasiv: pe de o parte se află tânărul care se implică și participă, se subordonează unei oarecare cunoașteri tactile, iar pe de altă parte, este acela care cunoaște contemplativ, care privește și meditează, în scopul unei înțelegeri vizuale. De cele mai multe ori, tânărul activ va apărea ca cel dinamic (sau măcar mai dinamic), poate chiar alergând prin existență, alergând fără a înțelege și fără a pretinde că înțelege. El nu va Numi înainte de a se opri și de a respira. Și inevitabil mă întreb acum ce este mai bine pentru neofitul care nu știe nimic: să aștepte acest respiro care succede cursa implacabilă a devenirii pentru a nu deveni un imitator, pentru a avea răgazul să găsească denumirile sale originale pentru ceea ce a văzut, pentru ceea ce îl înconjoară, sau să se așeze și să Numească încă de la început? Cel proaspăt în existență percepe lumea ca pe o babilonie de greșit și de corect, de rău și de bine, de frumos și de urât. La un moment dat, mai devreme sau mai târziu, el va trebui să inducă acestei lumi o personalizată ordine ab chaos.

Odată cu resimțirea necesității de a ordona, identific două tendințe fundamentale: fuga/alergarea, ca prelungire a existenței în confuzie și evitare a unei rânduiri premature, și contemplarea, alături de o etichetare devansată poate prea timpuriu. Deși fiecare dintre ele poate fi interpretată (tânărul e un interpret) în paroxismul revelator, acestea sunt inseparabile de riscurile și sinuozitățile pe care le atrag.

Cine ar crede că alergătorul chiar are timp să înțeleagă ceva? El nu știe încotro se îndreaptă (la o analiză superfluă, absența destinației trece drept defect). Dar tocmai acest lucru îl salvează. În momentul în care află unde se duce, fuga lui devine o cursă cu obstacole și astfel capacitatea descoperitoare i se anulează. Dar ce pare chiar mai rău decât a nu avea o țintă sau o direcție este să stai pe loc. De ce ar sta un tânăr contemplând, de ce și-ar risipi atât de iresponsabil tinerețea? Acesta poate se grăbește să găsească regula și nu ar fi nimic greșit în graba lui de a ordona, dacă apoi nu s-ar precipita să se ridice cât mai repede, cu etichetele deja puse și să se integreze în lume. Poate a privit către alții cum aleargă și i-a Numit de la distanță, în virtutea impalpabilului. Va reveni el apoi, ca un Toma care să vrea să tatoneze, să atingă, să verifice ulterior primele sale ipoteze? Dacă, într-adevăr, Numele îi sunt doar premise, doar reguli temporare, asupra cărora să poate reveni contrariat, deschizând un spațiu pentru confruntări cu sinele anterior (în judecată), s-ar putea ca el să ajungă înaintea alergătorului la înțelegere (dar s-ar putea și să îmbătrânească mai devreme); dar, dacă însă se prăbușește în mirajul integrării timpurii, riscă superficialitatea, sub forma unei imitări ce depășește orice act aparent ezitant al tânărului ce amână ordinea.

Cine este bătrân la tinerețe, poate fi și tânăr la bătrâneţe.

Nu întâmplător am ales să îl citez în încheiere pe Părintele Arsenie Papacioc, ce ne vorbește atât de concis în această frază despre însăși calitatea noastră de a fi, de a fi oameni, întâi de toate, și de a fi dependenți de temporalitate și chiar de efemeritatea noastră. Să te înțelegi pe tine înseamnă să îți înțelegi vârsta, iar să îți înțelegi vârsta înseamnă să poți călători nestingherit de trecerea timpului între multiplele tale interiorități temporale (înseamnă să le înțelegi ca temporare și să le faci apoi să devină atemporale). Astfel, tinerii să nu se teamă când râvnesc la înțelepciune și să nu nege că vor fi și că sunt atunci bătrâni. Omul care nu se înfricoșează în fața propriei sale durate va reuși să își conserve energiile vitale, nu își va epuiza disponibilitățile anterioare și va fi în același timp copil și părinte, student și bunic, îndrăgostit și bătrân, cunoscător și neinițiat (și, poate, viu și mort sau om și înger).

Scriu ridicându-mă mecanic de pe scaunul de plastic, din tramvai și din autobuz, de pe banca din parc, ca să îmi fac loc mie, îmbătrânită, să mă așez; acum îmi fac loc lângă mine în timp ce de sub riduri blânde privesc întrebător spre mine; scriu cu gândul la cei ce am fost și cei ce vom fi și la cei ce nu vor mai fi fost; scriu uitând de toate momentele în care m-am înfricoșat de murire, iar după, m-am simțit bătrână; scriu în timp ce, la 82 de ani, bunicul meu conduce până la piață și se uită nedumerit în jurul lui când ajunge în fața tarabei și un vânzător nerăbdător (îi) spune te-ai hotărât, moșule? Și se uită așa nedumerit pentru că în jur nu mai e nimeni. Dar ce, eu sunt moș?

 

*Andrada Strugaru, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

**Articol preluat din Suplimentul Alecart „190 de ani de Național”. Grafică de Izabela Pavel.

 

 

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.