Despre tragedia războiului în Al patrulea zid, Sorj Chalandon

Imaginați-vă o scenă pe care plutesc personaje fantomatice, dominate de pasiuni obsesive. Personaje rigide, personaje plămădite din orgoliu, a căror unică vocație este moartea. Personaje care se sacrifică ori îi sacrifică pe alții fără să știe exact pentru ce, care nu vor și nu pot să se înțeleagă decât pe sine. Am descris oare războiul, ori Antigona lui Sofocle și a lui Jean Anouilh? Sunt unul și același lucru, ne dă replica romanul semnat de Sorj Chalandon, Al patrulea zid. Pentru că sunt „la fel de morți cu toții, țepeni, inutili și putreziți. Iar cei care mai trăiesc încă vor începe să-i uite și să le confunde numele. Și gata”. Tocmai din acest motiv, fiecare chip care primește contur în paginile lui Chalandon poartă masca dublă a tragediei și a războiului, interpretând pe scena lumii acest multiplu rol.

Romanul, cu fraze vibrante, răscolitoare, infuzat de impresii brute și de emoții intense până la durere, este mai mult decât o cronică de război. Mai mult decât o tragedie a violenței, mai mult decât o pledoarie pentru pace. Sentimentul de absurditate trăit în fața masacrului, oroarea pe care o provoacă degradarea umanului și imolarea ființelor fragile și inocente se densifică atât de mult în ultimele capitole, încât simți, după fiecare pagină, nevoia de a face o pauză, de a respira, de a te asigura de securitatea spațiului tău.

Nu avem în față un roman patetic, un roman voit sentimental, nu intuim din partea autorului nicio dorință de a ne sensibiliza sau de a ne induce vreo ideologie, fie și una pacifistă. Sunt doar cuvinte dure, autentice, revărsându-se în torente din experiența unui scriitor care nu a studiat, ci a trăit războiul din Liban. „Speranța nu stă în istoria povestită, ci în faptul că a fost scrisă”, s-a spus despre Al patrulea zid. Poate că aceasta este, într-adevăr, fundamentala teză a romanului.

Protagonistul, Georges, fost student militant de stânga, îi promite prietenului său, regizorul Samuel Akounis (un evreu grec, refugiat în Franța), pe patul de moarte, că îi va îndeplini ultimul vis: acela de a monta piesa Antigona pe scena Beirutului din anul 1982, cu un grup de actori aleși din fiecare dintre facțiunile combatante. Primele pagini relatează povestea consolidării prieteniei dintre Georges și Sam, alături de o descriere a „micului război”, purtat pe străzile Franței, între studenți partizani ai diferitelor ideologii politice. Mici lupte stradale, proteste, solidarizări ostentative cu poporul palestinian – toate acestea vor părea copilării spre sfârșitul romanului, când vor fi opuse adevăratului război, gratuității măcelului, animalității acestuia. Principiul fundamental al luptei se conturează însă din primele capitole: „intrasem în lumea violenței pentru a apăra umanitatea pe care ei o agresau cu aceleași arme. (…) Acceptam chiar și gândul că nu se va înțelege nimic din toată povestea asta”. Georges se retrage din politică la nașterea fetiței sale, însă, odată cu cererea lui Sam, anii de fericire domestică primesc un sfârșit abrupt, iar tânărul este propulsat într-un război care îi este străin, dar care sfârșește prin a-l acapara și domina.

Proiectul inițial, acela de a monta Antigona la Beirut, în inima războiului civil, pare sofisticat și oarecum condescendent, o ambiție egoistă și cu un iz occidental. Însă există ceva seducător și sublim în acest plan „de neconceput, imposibil, grotesc” de a se juca de-a pacea: „să-i ceri lui Creon, actor creștin, să o condamne la moarte pe Antigona, actriță palestiniană. (…) Toate astea erau complet lipsite de sens. (…) Era deci războiul o nebunie? Sam pretindea că atunci și pacea trebuia să fie la fel. Trebuia doar propus faptul de neconceput. Antigona pusă în scenă pe linia frontului avea să fie o surpriză în mijlocul luptelor. Atât de frumoasă, încât puștile aveau să amuțească.”

De fiecare dată când pătrunde în taberele combatante, pentru a convinge actorii să se alăture proiectului, Georges este întâmpinat cu urarea ahlan wa sahlan, prin care este asigurat că poate găsi între membrii comunității o nouă casă și o nouă familie. Într-adevăr, până la declanșarea luptei generale, umanitatea fiecărui personaj este de o frumusețe tragică: un asasin tremurând și recitând din Hugo, un altul care păstrează o pungă aurită cu un pumn de pământ palestinian, o serbare de copii organizată într-un subsol ruinat, un tânăr care îi mărturisește francezului, cu nesfârșită candoare, iubirea și respectul său – nenumărate momente sensibile, presărate peste petele de sânge, crimele, exploziile și rănile purulente ale romanului. Nimic nu poate opri, însă, forța care subjugă popoarele: „A tras către oraș, către bătaia vântului. A tras către pâlpâirea de speranță, către tristețea oamenilor. A tras în mine, în noi toți.”

Prin romanul său, Chalandon stipulează limitele artei. Teatrul ca răgaz de pace, teatrul ca formă de curaj, teatrul ca întoarcere la același fond uman, identitar, care ne definește pe toți, este condamnat în această lume a cruzimii.

Poate că adevărata tragedie nu mai este aceea a războiului, ci imposibilitatea de a-ți mai găsi refugiul în artă, refuzul frumosului, al umanității noastre. Acest „al patrulea zid”, cel dintre actori și public, este damnat să își astupe toate fantele, pentru a izola viața în durere. Singurul prag care îi va rămâne vieții este acela spre moarte. „Antigona este în același timp curajul, încăpățânarea și pierderea noastră.” Și totuși, autorul îi oferă unui personaj iluzia: „Antigona tu ești. Și Sam. Și Nakad și toți ceilalți. Și nu sunt ei atât de mulți încât să o omoare.”

Georges va ajunge, pe de altă parte, să monteze tragedia propriei sale ființe: transformarea sa interioară este graduală, însă fiecare pas pe care îl parcurge pe drumul războiului îl îndepărtează de familie și de sine însuși. Un moment culminant îl reprezintă invazia israeliană: „Era incredibil, dezgustător și magnific. (…) Înainte de țipetele oamenilor, de vărsarea de sânge, de morminte, înainte de lacrimile nesfârșite prelingându-se din orașe, de casele distruse, de mulțimile înfricoșate, războiul era un vacarm care-ți făcea țăndări capul, ochii, te strângea de gât până când aerul renunța să mai pătrundă. Mă frământa o bucurie feroce. Mi s-a făcut rușine. Doar eram în iad. Și mă simțeam bine. Foarte bine. Mi s-a făcut rușine. N-aș da în veci groaza de acum pe liniștea de dinainte.” Într-adevăr, odată întors în Franța, bântuit de eșecul său și de imaginile suferinței, de șocul post-traumatic și de lumea pe care a lăsat-o în urmă, Georges simte că nu mai aparține păcii: „Războiul îmi transformase nevasta într-un fel de văduvă. Făcuse din fetița mea un soi de jumătate de copil. Și acum mă chema. Mă dorea doar pentru el, războiul. Nu se temea nici de țipetele mele, nici de loviturile sau măcar de privirea mea. Era unica ființă căreia îi era cu adevărat foame de mine.”

Al patrulea zid este un roman care vorbește de la sine, care nu are nevoie de nicio explicație. Tot ceea ce adaugi textului diluează franchețea cuvântului și îi mutilează mesajul. Sorj Chalandon își lasă propria experiență, inima și simțurile să se reverse pe hârtie. Și, așa cum la Beirut au explodat obuze, cuvintele lui Chalandon ar trebui să explodeze printre noi, în „ipocrizia liniștii”.

 

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!