În anul 1565 de la Nașterea lui Hristos, anul 7073 de la facerea lumii, Rusia suferă de foame și este în război cu Livonia. (…) Biserica Ortodoxă este decapitată. În nenorocirile țării, Ivan cel Groaznic vede semnele apropierii sfârșitului lumii, Înfricoșata Judecată a Domnului. Țarul îl cheamă la Moscova pe starețul Mănăstirii Solovetk, prietenul său din copilărie, Filip Kolâcev.
(În pregătirea examenului de bacalaureat, pentru istorie, trecutul românilor este abordat prin prisma câtorva teme mari, considerate esențiale, teme care ar trebui să ofere o perspectivă asupra anumitor perioade din istoria noastră, și care la final, adunate, asemenea unor piese de puzzle, ar constitui o imagine-mărturie a tot ceea ce definește cultura noastră astăzi. Printre acestea, în cadrul capitolelor dedicate Evului Mediu, se precizează la un moment dat relația de interdependență dintre instituția domniei și cea a bisericii. După cum știm, dialogul dintre conducătorul statului și Biserică a existat și în afara spațiului românesc, iar acesta nu a fost neapărat unul armonios.)
În regia lui Pavel Lunghin, pelicula Țarul pune problema raportului dintre credință și instituționalizarea ei, dintre cum anume religia, ca trăire și practică individuală, ar trebui să răspundă și să se armonizeze cu instituția Bisericii, care, la rându-i, ar trebui să țină seama de nevoile credincioșilor. În plan mai profund, însă, vizionând filmul am ajuns să caut iubirea și să analizez modelul după care aceasta își țese pânza în jurul oamenilor și în relația dintre ei și Dumnezeu.
Vino şi vezi. Şi m-am uitat şi iată un cal galben-vânăt şi numele celui ce şedea pe el era: Moartea; şi iadul se ţinea după el…
Filmul se deschide sub semnul unui pasaj apocaliptic din Biblie, respectiv, momentul din Noul Testament în care Sfântului Ioan i se arată cum Hristos, deschizând judecata lui Dumnezeu, pecete cu pecete, vede patru călăreți: unul alb, unul roșu, unul negru și unul galben-vânăt. În tradiția creștină, războiul, moartea, foametea și boala aduse de aceștia constituie scenariul predestinat falșilor credincioși sau celor care au uitat de Dumnezeu și, nu întâmplător, imaginile premergătoare acestor pasaje recreează peisajul unei Rusii care se apropie de sfârșitul lumii. Astfel, cei patru călăreți din Apocalipsa determină și cele patru părți în care este organizat filmul: Rugăciunea țarului, Războiul țarului, Mania țarului și Distracția țarului.
Observăm cum bătrânul simplu, slab, închis în camera lui de rugăciune, profund îngrijorat de cele pe care le află parcurgând textul sacru, este scos în afara acestui spațiu situat în afara realității în care trăiește majoritatea și este supus la ceea ce pare a fi un adevărat ritual de „învestire”, la finalul căruia îl descoperim pe țarul Ivan cel Groaznic. Este vizibilă discrepanța dintre privirea preocupată pe care o are citind din cartea sfântă, cea pasională cu care ulterior se pune în genunchi, rugându-se în mijlocul poporului și atitudinea distantă, apatică, ușor dezgustată dintre cele două. Distingem, astfel, cum Ivan nu e de fapt nici una, nici cealaltă, ci e exact omul dintre două oglinzi: cea a credinței și cea a autorității. Vedem cum își controlează expresiile exterioare din umbră și cum, asemenea unui actor, lucrează la panoul de comandă al propriilor sentimente, de unde strategic își apasă singur butoanele necesare pentru a obține prin acțiunile sale ceea ce își dorește. Adevărul lăuntric al lui Ivan va ieși la suprafață doar în câteva secvențe, precum e cea în care starețul Filip i se arată în timpul rugăciunii publice. Entuziasmul de pe chipul lui nu e bucuria omului care își revede prietenul, nici veselia credinciosului ce își pune speranța în restituirea Mitropoliei Ortodoxe de la Moscova, e încântarea țarului care vede în mitropolit un posibil egal ierarhic.
Mai bine să construiești mori, stăpâne, decât spânzurători.
Iubirea lui Filip este, însă, sinceră, căci el înțelege în ochii oamenilor frica. Vede teama în momentul în care țarul vine să îl impulsioneze să accepte propunerea de a deveni mitropolit, vede, de asemenea, frica lui atunci când îi arată locul unde sunt ținuți și torturați trădătorii sau în momentul în care, părăsind acel loc, Ivan pare să aibă o clipă de sinceritate în care îi mărturisește: Sunt singur. Aceeași frică o descoperim și noi în seara zilei când Ivan se simte bântuit de vocile celor pe care i-a pedepsit. Și, deși Filip se arată inițial înfricoșat de regimul impus (Mai bine să construiești mori, stăpâne, decât spânzurători), el acceptă oferta. De altfel, ca un contrapunct la scena de îmbrăcare a țarului, urmează ceremonia de numire a egumenului. Smerenia și acea urmă ușoară de precauție din ochii lui Filip dictează nepotrivirea dintre cei doi vechi prieteni – ei diferă nu doar prin natura credinței în Dumnezeu, ci și prin apropierea pe care o au față de oameni – din iubire Filip vine să atenueze suferințele provocate de Ivan, generate de spaimă și de paranoia de a fi trădat de către cei din jur.
Fără iubire, credința noastră este în van.
Pe fondul cucerii Polotkului de către polonezi, țarul se simte pe de o parte, uitat de Dumnezeu, cerând iertare și ajutor, iar pe de altă parte, își asumă rolul judecătorului, trimițându-i la moarte pe cei care s-au lăsat păcăliți de către dușman. Refuzând să accepte vărsarea de sânge, mitropolitul îi ascunde pe condamnați în casa lui. Trădarea lui Filip declanșează Mânia Țarului și lepădarea acestuia de orice posibilă apropiere de oameni.
Din acest punct, relația dintre Filip și Ivan va funcționa, de ambele părți, doar în sensul unei căutări, fiecare proiectându-și în celălalt propriul Dumnezeu. Aflat în căutarea și în cartografierea sufletului lui Ivan, Filip îi arată țarului cum să privească lumea și pe sine cu înțelegere, cu iertare, iubire și căință, în timp ce, în pragul războiului, țarul devine mai aprig în acțiunile lui de judecată. În relația cu divinitatea, Ivan cere constant semne din partea acestuia, pe care le primește întâi sub forma lui Filip, apoi sub forma fulgerului care i se arată, abuzând de puterea lui, iar, în cele din urmă, semnele apar chiar sub forma trădărilor, însuși Filip atenționându-l: Stăpâne, singur i-ai înlăturat pe toți apropiații tăi. Numai că perspectiva lui e cu totul alta, căci Ivan așteaptă doar confirmarea acțiunilor sale și trăiește în permanență cu speranța triumfului – în război, în țară, în credință și chiar și în prietenie. În timpul discuțiilor din cadrul opționalului de cinematografie, una dintre colegele mele (Alina Aghenie) a enunțat că Ivan este ca un perete – rugăciunea și căința lui pornesc dinspre sine, doar că scopul lor nu este Dumnezeu, ci este el însuși. Credința lui există doar în limita minunilor ce i se arată, iar iubirea există doar dacă el se simte la rându-i iubit. Când nu o simte, se proclamă unic Dumnezeu și judecător: Cine i se împotrivește puterii, același se împotrivește lui Dumnezeu. Iar cine i se împotrivește lui Dumnezeu, acela e apostat.
Ceea ce doreai tu cu ardoare era o dragoste liberă, iar nu extazul unui rob fascinat de puterea ce i-a vârât pe veci frica în oase. (Marele Inchizitor)
Într-o oră recentă de literatură universală, am dezbătut parabola Marelul Inchizior, povestită de Ivan Karamazov fratelui său Alioșa, în care Ivan își imaginează o revenire a lui Iisus pe pământ, la finalul căreia Marele Inchizitor îi explică lui Iisus de ce totul este așa de obtuz pe pământ. El îi reproșează că nu a dat dovadă de înțelegere asupra naturii umane, că mulțimea s-ar lepăda oricând de pâinea cerului pentru a obține pâinea sufletului și că a așezat pe umerii ei o povară atât de grea ca libertatea de a alege. În relație cu această parabolă, este interesant de urmărit răspunsul moscoviților la acțiunile țarului. În prima parte, observăm cum populația răspunde orbește dorințelor lui Ivan. În partea a treia, când așa zișii trădători sunt trimiși în ring, oamenii se bucură alături de țar de suferințele celor chinuiți. Să nu uităm și că, la rândul lor, condamnații au recunoscut în instanță păcate de care nici nu erau vinovați, doar pentru a avea parte de o moarte ușoară! Singurul care se opune este, desigur, Filip, trecând prin mijlocul arenei în chip divin doar pentru a lua icoana rămasă acolo după moartea fetiței, fiind complet ignorat de urs. Mulțimea începe, în sfârșit, să vadă altceva – pe Filip, a cărui răzvrătire continuă. Îngrijorarea și spaima de pe fețele lor este evidentă în momentul în care Filip este bătut în Biserică și destituit din funcția de mitropolit. Ei observă și când este purtat prin piață ca prizonier și, pentru prima dată, refuză să facă ceea ce le ordonă autoritatea. Filip este, de asemenea, susținut de alți slujitori ai bisericii pe ultimul său drum, iar de data aceasta observăm cum stăpânirea nu este doar ignorată, ci înfruntată direct – un grup întreg de ecleziaști, și nu numai, alegând de bunăvoie să moară rugându-se la căpătâiul fostului mitropolit.
În scena din final țarul rămâne singur în piață, mulțimea refuzând să mai accepte suferințele generate de el. La rândul său, parabola lui Ivan se încheia astfel: Ostaticul însă se apropie de el și sărută blând buzele ofilite ale bătrânului de nouăzeci de ani. E singurul lui răspuns. Inchizitorul tresare. Ceva îi tremură în colțul gurii; se îndreaptă apoi spre ușă, o deschide și spune: „Du-te și să nu mai vii niciodată…să nu mai vii…niciodată, niciodată!” Și-l lasă să iasă, „în noapte ce învăluie piața orașului”. Iar prizonierul pleacă. Atât Filip, cât și Hristosul din legenda lui Ivan, sunt perfect conștienți de metabolismul lumii, de aceea ei nici nu își asumă vreodată împărțirea dreptății: Ei recunosc vina lor, dar eu nu îi voi judeca. Rolul lor este doar acela de a le aminti oamenilor că iadul există dincolo de oficialități și că, de fapt, e suferința de a nu mai putea să iubești, așa cum spune starețul Zosima în Frații Karamazov. Și acesta este punctul în care ar trebui să ne întrebăm cine e, în cele din urmă, păstorul, cum aleg oamenii și cât de multă putere înseamnă prea multă?
Poate atât de multă, încât frica de a o pierde te face să vrei să devii mai mare decât ea.
*Filmul, prezentat de Elena Avram, a fost discutat în cadrul opționalului de cinematografie de la clasa a 12-a, filo – Colegiul Național Iași.
