Despre viața care se află înainte și cea care se află în urma… prevestirilor

Temele recurente ale literaturii române contemporane au în centru o perioadă care cuprinde momente din, cel mult, ultimii două-trei sute de ani. Așadar, nu e de mirare că romanul Ioanei Pârvulescu, plasat într-un Orient Apropiat și un timp mult îndepărtat, dar cu reveniri unduitoare spre prezent, aduce o schimbare de direcție pe cât de îndrăzneață, pe atât de bine-venită. Regândirea mitului biblic al lui Iona și îmbogățirea sa prin transformarea poveștii într-un metapersonaj, într-un „strămoș” care nu piere niciodată, într-o legătură mai strânsă decât cea genetică aduc după sine un slalom printre miturile care au împiedicat dezmembrarea umanității de-a lungul timpului, care au construit marile civilizații, iar în unele cazuri, poate că au fost și martore la decăderea lor. Ioana Pârvulescu reușește să ne propulseze și apoi să ne țină captivi în mijlocul unor vremuri tumultoase, în care a da naștere, a muri, a supraviețui – cu sau fără îndurare – sunt capcane presărate la tot pasul, pe care doar cei înzestrați cu o sensibilitate și un simț al realității aparte le pot sesiza.

un salt în anii dedicați poveștii 

Legăturile de sânge sunt dublate și, de multe ori, puse în umbră de firul roșu al poveștii. Ceea ce contează nu e istorisirea în sine, ci, mai degrabă, dorința de a o spune și de a o da mai departe. Nu e important dacă Iacob este sau nu tatăl lui Iona, pe al cui fiu l-a născut Hannah sau de ce prevestirea nu se mai împlinește, ci faptul că omul nu se lasă purtat de talazurile neputinței, ci luptă atât cât îl țin puterile împotriva lor. Chiar dacă în loc de cap se află acum o peșteră moale.

Văduva lui Achim moare de groază, de lipsă de cumpătare, fata regelui cetății Ninive era să fie ucisă din ordinul tatălui, dacă Iacob n-ar fi găsit un artificiu ingenios. Elișa îi ascunde lui Iacob faptul că are frați pentru a se asigura că poate să-l însoțească în călătorie. Să-și pună frații „la adăpost”. Să supraviețuiască în vremuri în care nu existau copilăria (șansa de a păstra jocul și de a nu-l „schimba” pe muncă), blândețea față de cei năpăstuiți, în care risipirea în rutina celor lumești nu era abandonată pentru că mai nimeni nu vedea cât de prăpăstioasă este. Fiecare are în spate defectul și contextul de care era nevoie pentru ca cele istorisite să capete rotunjimi, iar tandemul Iona-Iacob este cel care întreține suspansul și accentuează farmecul narațiunii. Oriunde pășesc cei doi, se produc scântei în mintea celor pe care-i întâlnesc, fiindcă aduc noi cutume pe corabie sau în Ninive, orașul cu o ordine atât de bine împământenită până atunci; ei creează un sens, nu doar respectă normele date.

Trupul îi devenise atât de greu, de parcă de el s-ar fi agățat Dumnezeu însuși ținând în mână lumea întreagă

Prevestitorul asupra căruia planează o aură sacră este mai mult decât cel care a reușit să evadeze din burta peștelui, căci, în primul rând, se numără printre puținii care n-au nevoie de fuzelaje pentru a afla și a răspândi adevărul, trâmbițând deznodământul stabilit de Dumnezeu indiferent de consecințele pe care le implică, fără a pune pe primul loc revederea familiei sau propria viață. Această capacitate de a tămădui lăsând deoparte integritatea sinelui îl ridică de fiecare dată deasupra celor care nu văd dincolo de plăcerea imediată, de fericirea confecționată fugar și de puterea dobândită în absența zbaterii.

Recompunerile vizuale au o arhitectură desăvârșită și forța de a rămâne întipărite pe retină vreme îndelungată – pomul în care erau agățate colivii cu păsări cântătoare la banchetul regelui, bijuteriile lui Belus, simbol al unei opulențe care nu e dublată, ci umbrită de tenebrele sufletești împărtășite de locuitorii unei cetăți în care voința divină se manifestă printr-o mișcare de deget a regelui și multe altele, într-un ciorchine arborescent, care provoacă voluptate la lectură. Scriitura curge organic, pare așternută pe hârtie dintr-o suflare (de parcă autoarea a fost martora celor consemnate), se află în permanență în mintea celor care „intră și ies din scenă”, recreând mitul fără a-i știrbi frumusețea și inserând observații edificatoare: Unii oameni te torturează din lipsă de imaginație și apoi te întreabă de ce țipi.

Unii dintre noi trăiesc viața realizând o succesiune de automatisme și se întreabă de ce prevestitorii țipă. Răspunsul firesc e: pentru că ei sunt ultimii care mai pot țipa și în numele nostru.

între prietenie și metafora prieteniei

Posibilitatea ca Enkidu și Ghilgameș să nu fie doi prieteni, ci simboluri pentru cuplul primordial al civilizației sumeriene este subtil inserată în țesătura textului, fără a fi accentuat, punând bazele unui ocol imaginar lipsit de balast, înviind în cititor impulsul de a nu lăsa cartea din mână.

căldura uscată izbindu-l în dușmănie

Uitarea e o molimă care aduce după sine disocierea de noi înșine, iar uitându-ne înapoi, ascultând timid, înfricoșați de ceea ce ni se spune, vom deveni o idee mai pioși, mai conștienți de faptul că hățurile sorții nu se află în mâinile noastre. Frica generată de  trăirea pe muchie i-a albit părul lui Iona (bărbatul cu părul alb, care, deși nu putea fi deloc Iona, nu putea fi decât Iona), dar păstrarea poveștii aproape l-a făcut de neînvins. Orbirea profundă nu e cea care l-a cuprins pe Abiel, ci aceea care ne împiedică să vedem dincolo de fațada vieții, de impulsul de a ne răzbuna pe cei care ne-au înrăit.

Tuturor celor care au rezistat (s-au salvat în ochii urmașilor, dacă nu s-au putut salva la momentul cuvenit) li s-a adus un omagiu, căci, în fond, saga recuperează viețile celor la care face trimitere, le pune în lumină sine ira et studio.

(*Alina Vițel, redactor-șef adjunct Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași.)

***

Cum e sa fii Dumnezeul unei povești, să alegi ce trăiește și ce moare, mai ales când sâmburele ei e unul cunoscut?

Ioana Pârvulescu ne oferă o eliberare în mijlocul unui dezastru existențial; o lectură care  vindecă. Roman care vede dragostea contradictoriu (autoarea adaugă scheletului biblic axat pe iertare și mântuire, carnea dragostei, reiterând sacrificiul atemporal al tatălui pentru fiul său), care îți propune un dialog cu Dumnezeu foarte specific în care ești egalul lui (Dumnezeu însă, nu apare în carne și oase, el e strâns din mai multe voci, văzute, nu auzite); un roman scris cu o simplitate luxuriantă, roman adictiv care te ține în priză și care nu te lasă să evadezi din paginile lui, să-l mixezi cu altceva, să locuiești în altă lume. E povestea lui Iona, personajul biblic ajuns  foarte aproape de condiția omului modern, cu neîncrederea lui, cu eșecul lui, cu reușita și strădania lui epuizantă de a face ceea ce trebuie, povestea destinului unui profet „minor” metamorfozat  printr-un simplu act de înghițire (monstrul marin care-l regurgitează pe Iona e un uter, tot așa cum, după ce ne-au înghițit cu totul o vreme, și iubirile ne aruncă înapoi, reinventați); poveste care se întoarce într-un fel în ea însăși, în timpurile noastre și în numele scriitoarei (totul a plecat de la o repetată greșeală onomastică, e-mailuri care începeau cu Dear Iona, în loc de Dear Ioana: mi-am dat seama că realitatea mă trăgea de mânecă: să scriu despre viața lui Iona a devenit aproape o obligație); o poveste ispititoare care îți pune imaginația în funcțiune, te mișcă din loc și te pune la încercare: Trupul îi devenise atât de greu, de parcă de el s-ar fi agățat Dumnezeu însuși ținând în mână întreaga lume. Profilul lui Iona este al unui nonconformist, al unui om revoltat și supărat pe Dumnezeu, căruia nu-i acceptă deciziile. El se află într-o perpetuă căutare de sine, într-un exercițiu de validare comunitară și de găsire a sensului vieții. Prevestirea sa tragică din final, după ce aude glasul lui Dumnezeu, privind distrugerea cetății Ninive nu se îndeplinește, ea este interpretată, oarecum sofistic, ca un semn al voinței lui Dumnezeu. Ioana Pârvulescu sugerează felul în care imaginarul popular transformă în zei oameni ajunși în „situații speciale”. Destinul „deja scris” este doar un pretext pentru a urmări traseul lui  prin vicisitudinile naturii și ale istoriei, iar povestea sa aș rezuma-o printr-un extras din Vechiul Testament:

Multe sunt gândurile în inima omului, dar numai planul lui Dumnezeu stă în picioare. (…)

(*Articolul complet al Laurei Sîrcovschi,  elevă în clasa a XI-a, mate-info, la Colegiul Național Iași, va putea fi citit în noul număr Alecart din iunie 2020.)

[ AICI poate fi citită o altă cronică a romanului Prevestirea!)

Pictură (detaliu) foto cover: Ioniță BENEA

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!