Au fost odată ca niciodată o împărăție a Sudului și o împărăție a Nordului. Ceea ce aveau în comun aceste două împărății era în același timp ceea ce le despărțea: o fâșie de pământ minunată, niște ape navigabile și un ego supradimensionat. Pe scurt, frontiera.
Frontieră: linie convențională care desparte teritoriile a două state distincte – aceasta e definiția de dicționar. S-a dovedit însă că ea nu poate despărți niciodată sufletele omenești, că aduce la un loc povești și vieți – iar aceste lucruri nu apar într-o definiție de dicționar.
Frontiera, cartea scrisă de Kapka Kassabova, înfățișează o durere colectivă ce pare să-i urmărească pe urmașii locuitorilor de pe teritoriul vechii Tracii, cei care au fost obligați să-și părăsească mereu casele, să supraviețuiască, cei care au plecat sau au încercat să plece în căutarea unui trai mai bun, dar și cei care au rămas, așteptând venirea unor timpuri mai blânde, pentru ei și pentru familiile lor.
Întorcându-se în Bulgaria, țara din care emigrase în urmă cu douăzeci și cinci de ani, pe când era doar o adolescentă, și explorând zona de frontieră împărțită de țara natală cu Turcia și Grecia, autoarea construiește un jurnal de călătorie ce ușor-ușor devine un jurnal al tuturor oamenilor pe care-i întâlnește. Deși diferite, destinele, rănile și speranțele acestora se intersectează și se completează, întregind o hartă a umanității. O hartă ce împletește povești spuse de refugiați, contrabandiști, vânători de comori, grăniceri, pensionari, preoți, păstori și vrăjitoare, dar și o hartă a unor locuri pitorești, precum Satul din Vale, Stânca lui Felix, Farul Francez, Mănăstirea din Stâncă, Agiasma cea Mare, Cafeneaua lui Ali, Prăvălia cu pui, Satul în care trăiai pe vecie, Hotelul de deasupra lumii și multe altele.
Dacă inocența este sentimentul că lumea e un loc sigur și echitabil, atunci eu am început să mi-o pierd pe a mea în vara aceea. De ce nu puteam să ne ducem și noi după familia de germani de la Berlin? De ce nu puteam și noi – sau familia de germani, la urma urmei – să mergem în Turcia, care era la o aruncătură de băț pe coastă? De ce trebuia ca neamțul să zboare peste graniță într-un balon cu aer cald, conform unei relatări apocrife, dacă nu cumva era o poveste adevărată? Pentru că trăiam într-o pușcărie în aer liber. Începea să germineze un sentiment de revoltă combinat cu melancolie.
Kapka Kassabova a descoperit de la o vârstă fragedă nedreptatea frontierei de netrecut, odată cu prima ei iubire, un băiat blond de origine germană pe care l-a admirat timp de două săptămâni jucându-se pe o plajă din sudul Bulgariei, dar pe care nu a avut curaj să-l abordeze. Uniți prin izul de cremă Nivea și prin aleanul preadolescenței, erau, după cum credea fetița de atunci, în mod limpede meniți unul altuia, însă nu s-au mai întâlnit niciodată din cauza circumstanțelor, a contextului geopolitic, a gardului electrificat și a sârmei ghimpate. Ca întotdeauna, prima iubire are miros de mare și aduce lacrimi în suflet. Ca întotdeauna când vine vorba despre copiii crescuți dincoace de cortina de fier, nimic nu e simplu, iar regulile partidului sunt mai teribile decât nevinovata tânjire a inimii.
Autoarea se întoarce peste treizeci de ani în aceeași localitate de pe litoral, Miciurin, pe care o regăsește însă schimbată, numele său fiind acum Țarevo, iar de-a lungul drumului noua realitate postcomunistă își arată fața: femei și bărbați închiriază camere pentru turiști, lucru pentru care, mai demult, ar fi fost arestați, considerat a reprezenta activități ilicite. Dar nu pentru a-și aminti iubirea de odinioară se întoarce pe malul Mării Negre Kapaka Kassabova, ci pentru a cartografia, cu ochii adultului, una dintre cele mai încercate de istorie zone ale Europei, una dintre cele mai sălbatice și mai pline de legende. Astfel începe călătoria ei, o călătorie către capătul Europei, aventura la care tânjise încă din acea vară a anului o mie nouă sute optzeci și patru, inspirată fiind de cartea ei favorită de atunci, Chemarea străbunilor a lui Jack London.
klion (1961-1990) – Numele de alint pe care l-au dat militarii grăniceri gardului de sârmă ghimpată electrificat și dotat cu alarmă, care străbătea pădurea și închidea ermetic țara, nu care cumva să ia contact cu vecinii. Numele oficial era Saorajenieto, Instalația, iar Instalația se afla acolo, chipurile, pentru a opri infiltrarea inamicilor. Dar dacă te uiți la partea de sus a gardului, care încă mai e în picioare pe unele porțiuni, vezi că sârma e îndreptată către adevăratul inamic: cel din interior.
Realități și adevăruri cutremurătoare, încercări de a trece frontiera cu speranța disperată de a ajunge într-o țară liberă, vieți distruse, multă suferință își fac loc în poveștile pe care le descoperă Kassabova. Ceea ce reușește mereu autoarea este să facă vii oamenii care le-au trăit, să-i înțeleagă dincolo de faptele abominabile de care unii dintre e au fost în stare. Așa cum este cazul unor grăniceri, cărora, indiferent de cruzimile pe care le-au provocat, le dă un chip uman. Aflați întotdeauna la graniță, pe Făgașul Morții, rupți de lumea exterioară, mulți grăniceri deveneau în mod silit niște mașinării ucigașe, mașinăriile de care se folosea o societate totalitară. Sunt tineri de nouăsprezece ani ce fuseseră repartizați la frontieră, printre diavoli deghizați în oameni, pentru a-și îndeplini serviciul militar obligatoriu de doi ani. Sunt militari de carieră, precum bătrânul orb cu care discută autoarea și al cărui fiu, viitor ofițer, murise într-un accident provocat de un focos, accident ce nu a fost vreodată investigat, pentru că viețile soldaților contau la fel de puțin ca cele ale fugarilor pe care erau obligați să-i vâneze. Căci până la urmă ce-i separa pe grăniceri de fugari sau de refugiați în afară de uniforma militară? Când deveneau din oameni inamici sau ucigași?
Aici, la 21.9.1971, doi oameni și-au început calvarul.
Kapka Kassabova prezintă și adevărurile celor din tabăra „adversă”, ale celor ce au încălcat regula fundamentală a socialismului, regula frontierei. Felix S. și Dominik sunt doi tineri de doar optsprezece ani ce doreau să treacă granița în căutarea libertății, o libertate pe care n-au dobândit-o în seara de douăzeci și unu septembrie a anului o mie nouă sute șaptezeci și unu și pe care n-au reușit să o dobândească niciodată complet, trăind mereu într-un trecut dureros în care doi soldați cu kalașnikovurile îndreptate către ei le-au schimbat în mod ireversibil traiectoria vieții. Destinul – sau mai degrabă sistemul politic – i-a despărțit întâi concret, fiind duși în celule diferite, iar apoi spiritual, Dominik fiind forțat să semneze o declarație conform căreia prietenul său l-a corupt și l-a convins să saboteze Republica Democrată Germană. Cei doi au supraviețuit, însă tinerețea și inocența le-au fost răpite pentru totdeauna – la fel ca prietenia lor. La mulți ani de la întâmplarea trăită de cei doi, autoarea descoperă prin povestea lor că orice suferință poate fi mântuită prin artă, căci Felix doar așa a putut să depășească teroarea, durerea, foamea și exilul – prin instalațiile și portretele expuse în galerii, dar și în atelierul său.
Nu te-ntrebi uneori, îi spusesem lui Felix, cum ar fi arătat viața ta dacă n-ai fi făcut pasul acela? Regreți ceva?
Nu, răspunse el.
Și l-am crezut.
Tânărul de optsprezece ani se apropiase de un prag și făcuse ceea ce orice tânăr de optsprezece ani ar trebui să facă înainte de-a ajunge bătrân. Era sprinten și a făcut acel pas pentru cei cărora le lipsea ușurința mișcării. Pentru mamele și tații noștri, la a căror vârstă ar fi ajuns acum Klaus și Brigitte. Pentru copilul despuiat de jos, de pe plajă, al cărui viitor nu se cunoaște și pe care fotografia îl surprinde alergând pe nisip cu pielea lucind de cremă Nivea, strigând ceva. Deși imaginea nu are sunet.
Cred că de aici provine de fapt neobișnuitul întâmplării trăite de Felix și de Dominic: din șansa pe care au avut-o, spre deosebire de mulți alți fugari, de a supraviețui. Au supraviețuit în ciuda experiențelor terifiante și umilitoare prin care au trecut. Au supraviețuit în ciuda regimului politic care, cu siguranță, nu și-ar fi dorit acest lucru. Au supraviețuit sfidând grănicerii și regulile, sfidând frontiera. Au supraviețuit pentru cei ce nu au putut să o facă, pentru Grigor, Todor și Ilcio, alți trei tineri ce au fost împușcați și îngropați în același loc, pentru Brigite și Klaus, ale căror trupuri au fost ciuruite de o sută patruzeci de gloanțe provenite din arma unui singur caporal, pentru Michael, băiatul de nouăsprezece ani ce a economisit șapte sute nouăzeci de mărci și o monedă de aur, în toată scurta lui existență, plănuindu-și evadarea dintr-un viitor previzibil, dar a fost executat de un grănicer în vârstă de douăzeci de an – cu câteva luni mai mare ca el. Doar cu câteva luni…
Era un obicei ca școlarii din satele frontaliere să fie organizați în brigăzi și duși în excursie pe Făgașul Morții. Sarcina lor era să netezească solul cu greble de-a lungul gardului de sârmă ghimpată, astfel încât nici aricii să nu poată trece pe-acolo fără să lase urme vizibile.
Probabil era nevoie de copii pentru așa ceva. În acest fel, la vremea când nu mai erau copii, umbra sârmei ghimpate îi acoperea pe de-a-ntregul. Astfel, când dădeau câte un fugar pe mâna soldaților, aveau senzația că gestul lor e mai degrabă legat de curățenia casei, nu o crimă cu sânge rece.
În universul recreat de Kapka Kassabova, univers ce redă realitatea pe care toate regimurile dictatoriale au instituit-o, ura, indiferența și crima sunt trăsături dezvoltate încă din copilărie, ele se învăță. Oamenii nu se nasc niciodată cu inima plină de ură, nu se nasc indiferenți la lucrurile petrecute în jurul lor, nu se nasc criminali. Ei sunt nevoiți, în majoritatea cazurilor, să învețe cum să se apere – și cei mai mulți aleg răul, nu binele. Ei sunt obligați să devină pentru totdeauna vânători sau pradă, iar aceste opțiuni nu sunt comutabile – odată ce începi a vâna nu te mai poți opri, iar odată ce ai fost vânat, nu mai ieși la vânătoare.
… cu cât e mai aspră istoria și terenul mai dificil, cu atât sunt oamenii mai excepționali
Frontiera reușește totuși să prezinte pe lângă realitatea graniței ce micșorează lumea – o realitate marcată de disperare, neputință și izolare – oameni excepționali. E adevărat și că timpurile s-au schimbat, comunismul a fost răsturnat, dar vremurile nu sunt mai puțin aspre nici astăzi. Sunt oameni precum primarul Satului din Vale ce construiește locuri de joacă pentru niște copii care nu vor locui probabil niciodată acolo. Oameni precum irlandezul belgian care alege să meargă pe bicicletă pentru a fi mai aproape de sufletul naturii. Oameni precum Ali, cel ce-i primește în cafeneaua lui pe toți cei care nu au unde să se ducă. Oameni precum Zora, ce a mers o săptămână întreagă pe jos pentru a străbate granița. Oameni precum cei din Strandja, care au fost jefuiți în toate felurile, rămânând doar cu legendele și tradițiile locului. Oameni, siliți să-și părăsească gospodăriile și care abia după moarte speră că vor reveni în pământul copilăriei lor. Destinul lor se împletește cu al celorlalți, cu al celor patru sute cincisprezece turiști străini dispăruți între 1961 și 1989 – dintre care majoritatea au fost îngropați în morminte nemarcate chiar de cei care i-au ucis și pentru care nu a fost pus sub acuzare nici măcar un politician sau soldat, cu alții cunoscuți și alții cărora nimeni nu le mai cunoaște povestea. Ceea ce îi leagă e faptul că lor frontiera le-a modelat sau le-a însemnat sau le-a distrus viața.
Frontiera este, așadar, o carte despre oameni. Despre răul care s-a manifestat mereu mai intens aici, dar și despre komșuluk – spiritul unei bune vecinătăți, faptul de-a trăi în pace unii alături de ceilalți. Frontiera este consemnarea unei călătorii pe care autoarea o face printre locuri, oameni, timpuri și istorii de viață – o călătorie pe care nu o va uita niciodată. În egală măsură, Frontiera demonstrează puterea poveștii și a cuvântului de a nu se pierde în timp și de a depune mărturie despre ceea ce a fost.
- Citește AICI și AICI alte două recenzii ale volumului FRONTIERA, de Kapka KASSABOVA, scriitoare invitată, alături de Tatiana ȚÎBULEAC, la Întâlnirea ALECART de duminică, 27 oct. Programul complet al Întâlnirilor Alecart la FILIT, AICI.
*Ana-Maria Ailiesei, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, filo, la Colegiul Național Iași.
