Despre „Zonă”. La școală și în viață

Omul moare atunci când sufletul i se întărește.

Creația cinematografică a lui Andrei Tarkovski, Călăuza, este pretextul expunerii și comparației următoare, care urmărește metaforele și asocierile filmului, extrapolându-le sensurile spre realitatea experiențelor imediate. Personajele filmului pornesc înspre Zonă cu scopul de a descoperi o Cameră renumită pentru capacitatea sa de a îndeplini cele mai ascunse dorințe. În timpul călătoriei, Călăuza le povestește călătorilor pe care îi îndrumă, Scriitorul și Omul de știință, istorii și legende care au menirea de a-i determina să înțeleagă dimensiunile simbolice ale spațiului în care se află. Când își ating scopul, eroii nu se hotărăsc să părăsească acea Cameră a Dorințelor, riscându-și viața. Tragismul conștientizării imperfecțiunii proprii este dublat de curajul introspecției care propagă și alimentează în ei înșiși un soi de groază necesară. Situației i se opune însă poziția soției călăuzei, blândă, iubitoare și devotată în ciuda suferinței permanente cauzate de soț. Aceasta este soluția care se opune vidului și goliciunii interioare ale căror victime devin atât Scriitorul, cât și Omul de Știință. Jocul orgoliilor și al căinței îi determină pe cei trei ca, ajunși în poziția celui care cere, să nu-și mai poată verbaliza năzuințele. Dezumanizarea lor dezgustă călăuza și o conduce la decizia de a nu mai confrunta obtuzitatea semenilor săi, mutându-se împreună cu soția și fiica sa bolnavă în perimetrul misterios al Zonei. Tipologiile propuse de Andrei Tarkovski sunt accesibile și recognoscibile lumii noastre. Călăuza este aparent prototipul marginalului, al inadaptatului, anormalului și inaptului care se opune zonei de elită a societății, reprezentate de Profesor și Scriitor. Însă nici disciplina sistematică a profesorului, nici scepticismul nonconformist al scriitorului nu pot contrabalansa până la capăt larghețea și complexitatea spiritului călăuzei.

Apropierea de Călăuza lui Tarkovski, sinuoasă, neîntreagă și stângace mi s-a ordonat ceva mai luminos, mai prietenos mie și vieții mele de acum, atunci când i-am privit personajele și ambianța vizuală (mustind de ariditatea și pustietatea specifice filmului tarkovskian) prin raportare la spațiul și la una dintre propriile zone momentane de expresie, școala. Situarea adolescentului într-un liceu de prestigiu, care îl așază pe acesta la dorita fragilă și intermitentă graniță dintre uman și real, este imaginea unei evidențe dureroase, dar născătoare și febrile, la fel ca Zona în care călătorește călăuza. În zona mea, spațierile și granițele nu seamănă sub niciun chip cu proximitatea liniei de tren de lângă casa călăuzei, deși sunt la fel de zgomotoase, fărâmițând naturalul, firescul, confortul sperate de fiecare elev în blândeți ostile și alunecoase.

Clivajul dintre profilul uman și cel real, întreținut de poziții nefirești ale mediului în care cresc și mă înalț, întrunește toate condițiile asemănării cu peisajul Zonei. Conștientizarea unei rutine intelectuale și academice care se perpetuează nestingherită și care alimentează rivalități este regiunea de manifestare a elevului, deocamdată privit separat de profilul său. Iar obișnuința și complacerile acestea, a căror finalitate știm cu împăcare că trebuie să fie zecele la bac, ori măcar o olimpiadă națională, sunt prilejul studierii unui indus fel de a privi unii spre alții: elevul de la mate-info către cel de la filologie și viceversa. Senzația demarcării ori a situării care evită contactul vizual și confruntarea dialogală reprezintă atitudinea aceleiași stingheriri, aceleiași temeri trăite de călăuză când călătorește în zonă. Însă care este sorgintea acestei fâstâceli și de ce elevul și călăuza au fățișa predilecție spre a se feri? În ambele situații, răspunsul are de a face cu o zonă, iar atitudinea nu este o problemă de alegere, ci de adaptare. Mai ales la această vârstă, s-ar cuveni să înțelegem că spațiul este un factor formator pentru individ, iar semantismul spațiului este la fel de vast și de surprinzător ca aria vizuală a Zonei. Există ruine, iarbă, râuri, cer, ariditatea și pustietatea unei nuanțe de sepia îmbătrânite, totuși care păstrează impresia că poate oricând muri și renaște. Despre zonă se vorbește mult, zvonurile se înmulțesc, dar ambiția cunoașterii nu se lasă explorată decât din interior. Adevărul unanim consimțit nu există, pentru că povestea și misterul destabilizează, aruncă un văl care dezminte și contrazice prin însăși natura sa de a disloca stereotipia. Este zona și este școala, profilul acesta ori profilul celălalt ceea ce par a fi, o consecință a impresiei exterioare ori ceea ce se spune că sunt și unde pot fi de găsite adevărul și onestitatea?

Ar trebui poate, mai întâi, să înțelegem să fim blânzi, primitori și înțelepți în relație cu credințele și convingerile celorlalți. Dar mai înainte de orice, necesar este să ne croim o cale, să învățăm mecanismul alegerii sincere, să anihilăm în noi înșine înclinația către radicalisme, către judecăți unilaterale a căror superficialitate devine nocivă tocmai pentru că nu este disponibilă spre a percepe nuanțe. Soluția acestor neîmpăcări ar putea surveni din tipul de raportare și de înțelegere manifestate nu doar față de asocierea elevului cu un anume profil, ci din plasarea unui semn de egalitate între toți cei care ne străduim cu sârg să stabilim superiorități și să demonstrăm incoerențe acolo unde ele nu doar că nu există, dar sunt artificial create. Încrâncenarea generalizată a lumii noastre de astăzi se reflectă, miniatural, în atitudinea tânărului încă din școală. Limitările sunt vertiginoase. Filologul este boem și nu poate, sub nicio formă, avea o reprezentare realistă, compactă, coerentă a lumii, iar perspectivele sale de viitor sunt sărace și, cu siguranță, în termeni triviali, nebănoase. Viitorul absolvent de profil real, în schimb, poartă cu sine laurii acestui real pe care s-ar putea să-l fi ratat prin tipul de închidere în sine, de ignoranță ori de indiferență pe care am întâlnit-o adesea și pe care am perceput-o cel mai acut tocmai atunci când atitudinile nu au fost verbalizate, ci s-au transformat în tăceri, priviri lungi, ironii ori simple ridicări de umeri. Filologia, de cealaltă parte, propune tot un tip de închidere. Scuza sa este însă reprezentată de predispoziția către maleabilitate, de evitarea ermetismului. Este, cum spunea Noica, o închidere care se deschide. Disponibilitatea este lecția pe care am primit-o ca elevă a profilului filologie. Disponibilitatea, coabitarea, flexibilitatea în gândire, curajul de a întâmpina ceea ce îmi e străin și rece. Tipul acesta de confruntare a vieții și a naturii umane este explicat de filmul lui Tarkovski, unde Scriitorul și Profesorul, deci însoțiții, sunt expresii ale rigidității, ale situării în marginea egoistă a gândului îndreptat spre sine și spre interesul propriu. Intrigile lor, orgoliile, vederea orientată strict își găsesc reversul în atitudinea călăuzei. Cel care găsește direcția este acela care umple propriile goluri cu disponibilitate, curaj și, în aceeași măsură, cu incertitudine și frică. El este cel care întreabă și este curios în sinea sa până se retrage în credința că e profund neînțeles și singur în căutare. E dezechilibrat fără să decadă în impostură și, chiar dacă nehotărât, nu își trădează tipul de raportare la celălalt, trecându-l întotdeauna prin sine. De cealaltă parte, privirea ermetică, imună infiltrărilor de orice fel, solitară și demnă până într-un punct. Omul moare atunci când sufletul i se întărește. Aceasta este expresia tipului de închidere pe care l-am întâlnit, care refuză insinuările exterioare sau le consideră suspecte ori nedemne ordinii și asamblării exacte a lumii. Ceea ce nu reformează și nu aduce inovații, schimbări, ceea ce nu este pus la temelia evoluției, ci vine în sprijinul bucuriei noastre de zi cu zi și speră să ne poată conduce către fericire sau măcar spre Camera Dorințelor este privit cu scepticism și neluat în serios. În lumea de astăzi, stările pot întotdeauna să aștepte. Ce să mai vorbim despre sentimente… Însă menirea individului (și particularizând, a liceanului) nu este să inoveze și să împietrească într-un loc eventual prestabilit, confortabil și prin excelență stabil. Chiar scopul lui Iisus nu a fost reformarea socială a lumii, ci, mai presus de toate, menirea sa a fost una de ordin aproape pedagogic, didactic, pentru că le-a înfățișat oamenilor lecția universală a călătoriei.

Omul își ratează sensul său fundamental, de ființă socială, atunci când mizează pe orientări unice și evită raportarea la celălalt. Aici uimirea poate juca un rol deosebit de important pentru că este echivalentul unui tip de dez-vrăjire necesară, care construiește și deconstruiește pornind de la sine, nealterând și fără a fi distructivă.

Nu știm niciodată ce ne va fi dat să auzim. Vom muri de uimire.Charles Spurgeon

Calea nu este trăirea în expectativă sau neasumarea statutului și a convingerilor personale. Sunt bucuroasă și mândră de micile alegeri ale vieții pe care le-am făcut până acum, ca elev și ca om. Privirile ironice și ignorante, umorul slab și indiferența trec din ce în ce mai repede pe lângă mine, iar procesul prin care le observ lăsându-le să alunece a trecut și prin ipostaza înverșunării și prin cea a demonstrației. Acum e însă în mine liniște. Învăț să-mi fiu călăuză și învăț să detectez în cei din jurul meu călăuzele pe care mi le doresc alături. Mă înverșunez încă, însă, față de nedreptate și îmi amintesc de naivitatea aproape viscerală a gustului amar și a încrâncenării de a dovedi contrariul din clasa a noua, când am început să descopăr funcțiile instrumentale ale elevului în relație cu profesorii, inechivalențe săritoare în ochi, atitudinile părtinitoare, elemente speculative ale psihologiei de grup folosite cu abilitate și în foloase cel puțin etic incorecte și incoerente. Totuși, foamea mea de modele, nevoia de a descoperi în profesorii mei un punct al sprijinului și al îndrumării deopotrivă și-au găsit un profil care se distinge la fel de modest și de blând precum am învățat eu că trebuie să mă raportez față de rigiditate, ermetic și refuz. Complicitatea celor care practică sincer tipul de deschidere către călătorie și descoperire bucuroasă de regiuni și posibilități doar presupuse deocamdată ne va fi nouă, viitorilor dascăli, viitorilor IT-iști, viitorilor adulți și părinți, vindecătoare.

 

*Articolul de mai sus reprezintă editorialul numărului 22 al revistei ALECART care va apărea în aprilie și în care veți putea citi: un interviu cu scriitoarea Tatiana Țîbuleac, un reportaj despre profilul elevului de la Filo, o anchetă despre cel mai tare chef din liceu (la care au răspuns colegii noștri, dar și scriitorii Dan Coman, Anastasia Gavrilovici, Marin Mălaicu-Hondrari, Adrian G.Romila), o perspectivă asupra cărților lui Harari, cronici ale filmelor premiate la Oscar și ale filmelor de artă semnate de mari regizori, Tarkovski, Fellini, Lunghin etc, recenzii de carte contemporană sau „reconstituiri” subiective pe marginea marilor cărți din literatura universală, poezie și proză de calitate, un fragment în avanpremieră din volumul Roxanei Dumitrache, dialoguri incitante cu absolvenți sau un articol despre viața de licean în Londra descrisă de un profesor.

Foto copertă: Alexandra Baban

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.