desprindere, Mina Decu sau scindări ale sinelui

ceva ce îți scapă/ poate exact acel ceva care să te facă să crezi/ că e vorba de mai mult

Hipersensibilitatea la oasele lucrurilor, la substraturile simple ale existenței care antrenează instinctualul definește rătăcirea (sau, mai bine-zis, desprinderea) unui sine învins în propriile tentative de regăsire: la interferența labilă a resemnării cu disperarea, poezia Minei Decu traversează cu un avânt surprinzător (și pași ritmați, măsurați atent) o lume a transelor și potențialităților supuse distrugerii bruște, lăsate în urmă de o promisiune a pierderii.

desprindere

Cu un vers puternic și accente epice atent inserate, însă discretă în spațiul poetic, Mina Decu debutează în 2018 cu desprindere (editura Charmides), volum care îi aduce atât titlul de Tânărul poet al anului, cât și Premiul Național pentru Poezie Mihai Eminescu, Opus Primum și, mai mult decât atât, devine pretextul întâlnirii cu drama de substrat a unei lirici cinice, aflate sub semnul spleen-ului unui eu abandonat definitiv, de sine și în sine.

De la confesiunile celui căruia îi este imposibil să simtă și așteaptă cu o nerăbdare insomniacă dimineața, până la transa în care eul se scufundă ca într-o apă vindecătoare, volumul Minei Decu pare să monografieze despărțirea de sine a celui rupt de lume și ruperea de lume a celui despărțit de sine, anticipând recuperarea, reintegrarea deficitară (însă necesară) în liniștile firești ale lumii. Urmând direcția astfel trasată, volumul se construiește din trei secvențe (care diferă atât în ceea ce privește stilul, cât și la nivelul ideilor) ce ar putea fi asociate etapelor acestei repoziționări față de lume și propria persoană.

știu cât de mult îți iubești oasele

La Mina Decu am resimțit o anumită fascinație a corporalității, raportul dintre individ (ca meta-instanță meditativă) și formele de manifestare a dimensiunii sale materiale fiind unul nesigur, fie negat, fie reinterpretat prin prisma viciului și a suferinței (ce nevoie mai ai de un corp când abia te mai poți suporta strâns ca un melc într-o cochilie într-un întuneric care nu-ți aparține și ficatul ficatul ce va mai rămâne de el te întrebi cu limba bine lipită de cerul gurii când vezi sticla aproape golită de pe podea căzută o ultimă picătură s-o mai salvezi măcar pe ea). Legătura care se creează între sine, viciu și trup este un instrument al conștientizării prezenței proprii în lume: în imposibilitatea de a simți, pradă ușoară unor trecătoare fericiri și dureri trucate, alcoolul îi apare ca scurtătură a distrugerii și a erorii, nemulțumirii umane din care se naște spleen-ul (cauți ceva care să te facă să simți/ bei și bei și bei/ și-njuri/ și râzi/ și exulți când capeți o rană/ te îneci/ te închizi/ te ridici la tavan/alergi).

Poate tocmai dintr-o hipersensibilitate la imediat, acest personaj, parțial asumat ca prezență dimensională în lume, fragil și lugubru, compus în substratul subtilului fir epic pe care îl urmărește Mina Decu, pare să caute izolarea într-o lume anti-empatică și să își refuze trăirea; în jurul său parcă nu există durere, întrucât durerea a devenit o stare de a fi: îmi simțeam capul/ prins într-o cutie toracică/ pe care trebuia/ din răsputeri/ s-o țin închisă/ cu forța. Iar în interiorul durerii, devine un laitmotiv nevoia de oglindire ca ultimă tentativă a conștientizării de sine, care să  prefațeze o reconstruire: dar lasă/ bea votca asta/ du-te la baie șterge-ți rujul/ despletește-ți părul/ apropie-te mai mult de tine/ și nu zice nimic/ nu lăsa privirea-n jos/ înfruntă-te și joacă-te jocul ăla/ de-a care clipește prima/ cine crezi că va pierde. În desprindere, gesturilor simple ale unei existențe care tatonează banalul le este suprapusă claustrofobia spirituală a unui om ultra-senzitiv și singur, ale cărui gânduri și intenții sunt adesea lăsate să plutească într-o conștiință vidată ca într-o baie de sânge, cu o oarecare vinovăție neînțeleasă și o confuzie care subîntinde totul (dintre oase/ de sub oase/ de după oase/ să nu existe/ nimic/ mai satisfăcător/ să mă scald într-un sânge care nu-i al meu/ singurul în care mă mai pot recunoaște/ mă mai pot oglindi).

eu el & alter-eu

Astfel, dincolo de încercarea de a defini un eu de substrat, în stare de criză, desprinderea de sine devine pretextul recuperării unei liniști false din vis: a doua secțiune a volumului, poate chiar ea însăși substratul, acea profunzime inaccesibilă a conștiinței, concentrează fluxul neîntrerupt al unui discurs de dincolo de persoană (și de dincolo de persona, întrucât personajul Minei Decu se află într-un permanent proces de proiectare și alterare prin scindări și ruperi succesive). Fără tăieturi și versuri, fără punctuație, totuși păstrând, chiar perfecționând și concretizând ritmul interior și muzicalitatea atent măsurată, partea de mijloc (sau mai bine-zis centrul desprinderii) induce starea de transă nu numai prin atmosfera visceral-sinistră care se construiește la marginea fiecărei lumi posibile, ci și prin succesiunea de scenarii îmbrăcate în ceață, desprinse din vise cu accente psihedelice.

deși uneori cauți lumină nu vrei să se termine noaptea dar știi că doar ziua se poate trăi pe ascuns vorbești doar șoptit ascultă-mă bine atunci când ți se vor ascuți simțurile mai bine pune-ți mâna la gură apasă până la sânge și fugi

Acolo unde pare să se termine senzorialul, contactul nemediat cu imediatul, în vis și în gând persona este descompusă pentru a recompune imaginea unui el, înzestrat, asemenea tuturor lucrurilor care alcătuiesc volumul Minei Decu, cu o existență incertă, nesigură: un cuplu-întâmplător, la confluența dintre eu, el și alter-eu, purtat într-un camion de marfă printr-o lume a prosternației neînțelese în fața necunoscutului, va constitui spațiul de urgență în care personajul se abandonează, încercând, sub- și in-conștient să vindece rănile în ceea ce pare a fi un purgatoriu care poartă urmele de violență ale realității (și te întrebi/ dacă îți vei mușca degetul până la sânge/ se va ține cineva de firul lăsat în urma ta), (eu nu văd cum diferența ar putea să taie din noi văd doar sângele scurs la picioare pe care nu mai există nimeni care să se-aplece să-l bea).

iar noi ne continuam drumul (…) privind cum se lăsa întunericul peste tot ce s-ar mai fi putut spune

Intuitivă, paraverbală este dimensiunea pe care desprinderea o (dez)alcătuiește: parcă nimic nu ajunge cu adevărat și totul trece pe lângă personajul Minei Decu, atât de bine învelit în concepții dezarmante; nu rămâne decât alternativa unei poziții admirative față de toate aceste lucruri care curg neîntrerupt și se întâmplă de la sine, deopotrivă implacabile și indiferente celui extenuat de existență (acumularea unei tristeți/ disimulate/ în lipsă de răbdare/ față de orice nu îți fortifică mintea).

Nevoia de a rosti este suprapusă unei necesități instinctuale de adevăr și de realitate, atunci când din prezența proprie în lume nu se mai menține decât expectativa reconfirmării prin el, alter-eu sau, în general, prin celălalt și prin altul (decât eu): controlez fiecare cuvânt înainte să iasă/ am nevoie de pulsul vieții din mai multe sfere/ e un fel de omnipotență/ sau poate doar lașitate/ mascată în nevoie constantă de comunicare.

Fascinant este felul în care un simț neobișnuit al inevitabilului, al lucrurilor care se întâmplă și atât este dezvoltat de un personaj în aparență obsedat de (auto)control: frica și gesturile măsurate sunt sincronizate perfect de către Mina Decu tăieturilor atente ale versurilor, parcă urmând o intuiție subînțeleasă de la un gând la altul, dar și ritmului subtil pe care îl conferă rimele „întâmplătoare”; finalul mai aproape ca pielea de pe tine/ ca un cuțit înfipt în gleznă/ așa de adânc/ că ai ajuns să nu-l mai simți/ o ghilotină care se mișcă milimetric/ și păsările zboară zboară nu se mai termină/(…)/ e așa ca și cum ai simți o fericire/ despre care ai auzit odată de mult/ și despre care știi că nu mai vine/ și păsările zboară zboară nu se mai opresc; spontaneitatea devine, la rândul ei, o stare de a fi (atât a personei, cât și a poeziei înseși), chiar și atunci când la baza ei se află o bine-organizată rețea de detalii.

mi-am petrecut jumătate de viață privind în gol

Așteptarea, simptomatică, inexplicabilă și totuși necesară, pare a fi soluția unui sine-cauză-pierdută, rătăcit printre flashurile lumilor potențiale, viscerale, agresive ale propriei conștiințe; identitatea se rezumă la ceea ce poate fi văzut/privit/admirat în jur, față de care se păstrează întotdeauna ceea ce pare a fi o distanță impusă a desprinderii. Între eu, alter-eu, proiecții și oglindiri, fără o conștiință de sine, personajul construiește scenarii ale regăsirii, într-o epuizare frenetică la capătul căreia nu mai există nimeni: un animal invizibil/ mic/ cuprinzând un spațiu infinit de stele/ nevăzute/ palide/ și difuze/ infuzate în aceeași cană de ceai/ cu care îți încălzeai mâinile/ pe când încă mai existai.

În desprindere, am resimțit o durere surdă, generoasă în măsura în care pare a numi și a defini lucrurile pe care, cu greu, cei care le-au simțit și deci cărora le-ar fi inerent necesară această formă de identificare, ar putea să le numească: suferința în care nu se întâmplă nimic, atât de bine înrădăcinată, încât e un modus vivendi, nu se duce cu alcool și nici la spălat: asta înseamnă să te rostogolești și să-ți rupi gâtul/ să nu mori. Să nu te îneci/ să nu curgă sânge/ și să nu poți spune nimănui că și asta e grav.

Criza și pericolul interior pe care nimeni nu le-ar putea înțelege rămân subiectul nopților (în) care  (se) așteaptă dimineața, căutând lumina pentru un exercițiu de admirație salvator, cu privirea fixată  în ceva/ ce speri din toată inima/ că nu e gol. (…)

 

(Articolul complet va apărea  în Suplimentul Alecart de Poezie dedicat Festivalului Internațional de Poezie și Muzică „Poezia e la Bistrița”, 11-14 iulie 2019)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.