Oamenii au fost capabili să ajungă în spațiul cosmic, să construiască turnuri înalte până la cer și să facă descoperiri năucitoare, însă cum să iubească n-au învățat încă.
La fel ca în romanele anterioare, în Destin, Zeruya Shalev coboară adânc în universul interior al personajelor și disecă fiecare spasm și repliere, fiecare gând, ciocnind așteptările și neputințele lor, scrutând felul în care acestea le determină apropierea și înstrăinarea de ceilalți, într-o recuperare, strat după strat, a ceea ce au trăit și a ceea ce li se întâmplă. Plonjând de pe nisipurile mișcătoare ale gesturilor de zi cu zi către abisul ascuns îndărătul lor. Într-o analiză când necruțătoare, când tandru-înțelegătoare a resorturilor care ne pun în mișcare, a rolurilor pe care ajungem să le jucăm, a dorințelor și a incompatibilităților, a orbirilor și a constrângerilor, a tot ceea ce ne leagă și ne desparte de cei apropiați, a tot ceea ce putem și nu putem controla. A ceea ce înseamnă să fii femeie – soție, fiică, soră, mamă, prietenă, parte a unui mecanism social mai larg. Tu însăți printre ceilalți, sufocată, covârșită de așteptările lor, dar mai ales de propriile așteptări; înstrăinată de ei, responsabilă pentru ei. Răstignită între ceea ce dai și ceea ce ai nevoie să primești. Între ceea ce nu mai poți da și ceea ce nu mai știi să primești. Trezindu-te singură și dezorientată, scoasă la mezat pentru a le satisface nevoile, vulnerabilă, rănind și trăind sentimentul amar al vinovăției. Tânjind să înțelegi, să repari din cioburi disparate ce ți s-a promis și ți s-a luat, ce ai crezut că vei avea mereu și ai pierdut pe drum. Ce ai uitat că ai, iar acum e prea târziu.
Cum e posibil să nu fi uitat nimic? Ți-ai trăit zeci de ani din viață, în timp ce toate aceste mărturii erau înăuntrul tău, asemenea unor mădulare ascunse, despre a căror existență nu știai absolut nimic și nu doar cuvinte și imagini, ci și emoții, ploaia care cădea peste tristețile tale și peste durerea care-ți biciuia corpul.
Terenul de luptă e propria conștiință – un sine contorsionat, zbătându-se prins în seimele relațiilor din interiorul familiei, în convențiile societății și în convulsiile istoriei (mai îndepărtate, dar și recente) a statului Israel. Pentru că la Zeruya Shalev lumea în care se mișcă personajele, alegerile lor de viață sunt direct condiționate de tensiunile ce zguduie periodic societatea israeliană, de conflictul cu palestinienii, de violența și de traumele resimțite în timpul serviciului militar obligatoriu, de necesitatea supraviețuirii ca stat și de sentimentul unei vinovății acutizate de la generație la generație ca urmare a incongruenței dintre ideea de stabilitate și brutalitatea pe care o implică realitatea – violența împotriva palestinienilor transformată în violență împotriva ta însuți, născând mereu agresiune, insecuritate și dezamăgire. E astfel, în Destin, o realitate specifică pe care se joacă alegerile, de fapt, neputințele personajelor și una reflectând un dat mai larg: alegerile pe care le faci ca femeie, tumultul de sentimente contradictorii, amestecul de destrămare interioară, de fragilitate și de forță care te împinge înainte și înapoi, în acea mișcare oscilatorie și tensionată care devine propria viață. Destin e un roman diferit de cele anterioare ale Zeruyei Shalev. Pentru că nu o femeie, ci două, Atara și Rahel, aduse față în față de o legătură invizibilă, țesută de întâmplare sau de ceea ce pare destin, încercând să înțeleagă fiecare ceva din ceea ce a trăit și nu mai poate schimba, ajung să își scruteze viețile și să descopere că pot fi una pentru cealaltă refugiul împotriva cicatricilor nevindecate încă. Un refugiu pe care nu l-au găsit în propriile familii și pe care, un timp, au încetat să îl caute. Un refugiu pentru ca Rahel să poată ierta și să dea un sens iubirii din tinerețe curmate brusc, iar Atara să se regăsească în sfârșit pe ea însăși, eliberată și învățând să-i elibereze pe cei dragi de povara iubirii ei.
Ce voia ea să-i povestească el n-a vrut să audă, iar ce voia el ca ea să-i povestească n-a vrut ea să-i împărtășească.
Pentru că tocmai iubirea este în centrul acestui roman. Iubirea tulbure și tulburată, iubirea pustiitoare, iubirea trădată, înstrăinată de esența ei, bucurie transformată în venin. Iubirea care nu iartă și nu se iartă, care și-a uitat resorturile inițiale, pietrificată de conviețuire, de datorie, înăsprită, transformată în opusul ei. Iubirea dintre un bărbat și o femeie, o iubire fragilizată de gesturi cotidiene, de răbufniri și de dispute mărunte, de frici și dezamăgiri, cu prea puține momente luminoase. Iubirea maternă – colțuroasă, nesățioasă, dominatoare, ajungând invariabil să fie respinsă de cei către care se revarsă – rană vie și perpetuă sursă de neliniște. Iubirea ce se lovește mereu de un zid, ridicat de celălalt sau de tine însuți. Și consecințele devastatoare ale aceleiași iubiri. Pentru că orice iubire face victime, se înalță pe ruine și ea însăși ajunge să se transforme într-o ruină. Nu întâmplător, Atara se ocupă de restaurarea clădirilor vechi, de conservarea caselor părăsite, de păstrarea a ceea ce a fost istoria altor timpuri și a altor familii. Nu întâmplător, căci ea și Alex au îngropat fiecare o căsnicie pentru a-și întemeia împreună un cămin. Ceea ce pentru Atara înseamnă a trăi cu un permanent sentiment de vinovăție, dar și hotărârea de a-și confirma, zi după zi, alegerea de atunci. Cu orice preț. Chiar cu acela de a-și sufoca iubirea pentru bărbatul pe care l-a ales. Mai ales că fiecare a adus cu sine câte un copil, martor al prăbușirii căminului inițial, șubrezind și mai mult relația dintre cei doi soți. Nu prin prezență, ci prin același sentiment de vinovăție și de responsabilitate care o împinge pe Atara să își îndrepte atenția mai mult către nevoia lui Abigail de stabilitate decât către Alex, în încercarea disperată de a compensa pierderea pe care i-a provocat-o propriei fiice prin alegerea ei egoistă.
Pe terenul în care se joacă suspiciuni pe jumătate imaginate, dorințe pe jumătate împlinite, speranțe pe jumătate spulberate, jucării pentru copii stricate. Singurul loc în care timpul a încremenit, în care viețile lor au fost asmuțite una împotriva celeilalte, la fel pasiunile lor, vinovățiile, soții trădați, fiica ei, fiul ei.
Destin e, așadar, și o analiză a pasiunii, a atracției dintre un bărbat și o femeie, a întâmplării transformate în destin care mută centrul de greutate al vieții fiecăruia dintre ei. Căci până la întâlnirea întâmplătoare cu Alex, Atara nu știa că fiica, soțul, casa nu-i sunt de ajuns, că se află în căutarea a altceva. Urma să se lase copleșită de egoismul absolut al îndrăgostirii, de durerea dulce a dorului. Iar după, acest altceva nu mai pare a putea fi construit împreună, ci parcă în pofida celuilalt. Chiar și atunci când va aduce pe lume un alt copil, cel care ar trebui să le vindece rănile, să dea un sens iubirii lor. Agățându-se unul de altul prin el, uitând, de fapt, unul de celălalt. Căci familia ei cu Alex e o familie care venise pe lume în agonie, ciobită și plină de cicatrici. La care se adaugă ciocnirea dintre pasiune, cu toate interdicțiile ce îi întrețin flacăra devoratoare și descoperirea celuilalt în imediata și continua sa prezență alături de tine. Un străin care păstrează prea puțin din aura inițială. Dar a observat foarte repede că prăpastia dintre bărbatul de care se îndrăgostise și cu care începuse o idilă romantică și pasională și bărbatul care trăia efectiv alături de ea se adâncea tot mai mult, cu sălbăticie, și știa că exact același lucru simțea și el în ceea ce o privea. Prețul pe care nu a știut și nu a putut să-l plătească. Povara aceea continuă, extenuantă, zbaterea pentru ceva. Lupta cu Alex și cu capacitatea lui de a se sustrage oricărei responsabilități, lupta cu grija pentru copii, cu nevoile lor egocentrice, atât de diferite, lupta cu propria vinovăție, cu propriile traume, cu epuizarea, cu rutina. Lupta cu sine. Pentru că în relația dintre ei fiecare are propriul adevăr. Iar a face adevărul tău adevărul celui de lângă e capcana oricărei familii, a oricărei conviețuiri. O uriașă iluzie. Fiecare e singur, deopotrivă în prezența și în absența celuilalt, iar a fi alături de un părinte, de un bărbat, de propriii copii e un efort, o responsabilitate, o alegere mereu reînnoită.
Cât poți să îl cunoști pe celălalt? Cât poți să te apropii și să-l înțelegi pe cel pe care îl iubești? De ce iubirea ajunge să se manifeste ca respingere, o ușă închisă ca aceea pe care Manu, tatăl Atarei, refuză să i-o deschidă Rahelei, femeia căreia îi promisese, cu șaptezeci de ani în urmă, că nu o va abandona nicicând? Ce, adânc în noi, ne face să lovim în cel drag, în cel apropiat, în cel pe care l-am ales și cum iubirea se transformă în cenușă? Zeruya Shalev caută indicii printre fărâme de gânduri și de acțiuni ale personajelor, într-o amplă reconstituire a două povești de viață în care Atara și Rahel ajung să caute răspunsuri la ceea ce încă nu știu, nebănuind cât de multe au în comun.
Atât de multe visuri fuseseră spulberate în anul acela, din atât de multe începuturi nu mai rămăsese nici praful.
Destin e un roman ce se construiește din straturi dense care se adună tot mai întunecate, dezvăluind întâmplări și visuri sfărâmate. Nu doar cele care o au în prim-plan pe Atara și familia ei în care moartea lovește brusc și o obligă să regândească tot ceea ce a trăit alături de Alex, ci cele care alcătuiesc povestea Rahelei, a altei iubiri refuzate, desfășurate pe fundalul mișcării de eliberare de sub protectorat englez și a escaladării conflictelor dintre israelieni și palestinieni, precum și a înființării grupărilor paramilitare evreiești naționaliste, precum Lehi, în care au activat tatăl Atarei și Rahel. Povestea a ceea ce i-a însuflețit, a ceea ce i-a mutilat, a unei aspirații înecate în sânge și dezamăgire, a felului în care alegerile de atunci le-au influențat amândurora viața de familie de mai târziu. O reconstituire fragmentară a renunțării la orice legătură cu părinții în numele grupării, a bombelor atârnate în jurul pântecului sau plasate în burta unui bebeluș de plastic purtat într-un cărucior, a zilelor petrecute în camere pustii încercând să își facă pierdută urma, a celor din închisoare, a misiunilor sinucigașe în care Rahel a văzut atâta moarte și distrugere. Bucăți de viață petrecută în infern în numele unei idei, pentru o cauză. Teroriști nu doar pentru englezi și palestinieni, ci și pentru o parte dintre ai lor. Apoi urmele a ceea ce a trăit, dragostea dintre ea și Manu trădată în numele unei iubiri curmate de spaima unui blestem care planează nu doar asupra lor, ci asupra întregii națiuni. Maternitatea nu ca formă de ispășire, ci ca povară, pentru că traumele nu s-au vindecat niciodată complet, ci au săpat mereu în relația cu fiii, fiecare căutând propria formă de a se împăca și de a se răzvrăti împotriva unei iubiri risipite, a unei cauze care s-a hrănit din moarte. Și lunga litanie pe care și acum, la distanță de aproape șaptezeci de ani, Rahel o pune, ca un giulgiu protector, între ea și ceilalți, între ea și cei care nu au trăit atunci, între ea și cei ce au uitat sau care judecă: numele celor care s-au sacrificat, a celor pe care nimeni nu și-i mai amintește altfel decât ca pe niște teroriști. Tineri și tinere pline de viață, luptând pentru un vis. Mânjit cu sânge. Atins de dezamăgire. Nu așa își imaginase statul care urma să se înființeze, odată ce lupta avea să se sfârșească, pe cadavrele prietenilor ei și pe visurile lor spulberate. Rahel: o femeie foarte singură între doi fii care au ales, fiecare în felul său, în pofida ei, pe care încearcă să și-i reapropie, fără însă ca rănile să li se poată cu adevărat vindeca.
Oamenii nu sunt clădiri. Nu poți să-i restaurezi. Nu poți să ajungi la fundație.
Sunt eu, Rahel // Sunt eu, Atara // Dacă Rahel scapă cu viață, va fi soția mea // Să te aștept, Atara? // Tu ai ales așa, Rahel // Care e povestea ta, Atara? // Nu mă minți, Rahel // Cum îndrăznești, Atara? Pentru ce ai trăit, Rahel? // Unde ai fost, Atara? // Mamă Rahel, deschide-mi // Ești aici, Atara? // Cine ți-a murit, Rahel? // Ce fel de văduvă ești tu? // Tikkun Rahel // Căprioara vieții tale a fost răpusă // Tot ceea ce am îți aparține, Rahel // Am fost cine am fost.
Impecabil construit (și într-o excelentă traducere din ebraică realizată Ioana Petridean), Destin e un roman de o extraordinară virtuozitate a scriiturii, sondând și întretăind vocile personajelor, ciocnind interioritatea și lumea, întâmplarea și destinul într-un dialog al vinovățiilor și al alegerilor care proiectează viața a două femei printre relații de familie și în contorsionările istoriei. Legând perspective incongruente, revenind, dibuind în sufletele lor printre ceea ce se ascunde și ceea ce este lăsat la vedere. Un roman dureros, luminat din când în când de o fragilă umbră de speranță.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Pictură copertă articol: Ioniță BENEA
