A ieșit tiptil după ele, ca să le urmărească urcând la etaj. Era un vechi obicei al lui, pur și simplu se simțea împlinit văzând cât le e de bine copiilor și Irinei în casa care devenise o alegorie a vieții lor și o răscumpărare a vieții lui taică-su, o dovadă că din nefericirea unuia tot poate să iasă ceva.
În romanul și fumul se ridica la cer, de Bogdan Crețu, o suită de destine se întretaie, mutilate sau încercând să fugă de o istorie întunecată, ascunzându-se sub măști care cad pe rând, tot mai inflamate și mai inflamabile. Cartea brodează un amplu nod al existenței în care s-au adunat pierderea și zbuciumul celor ce încă mai speră — nu pentru că ar mai crede în ceva, ci dintr-o disperare mocnită. Un veritabil tragism despică viețile personajelor în acest roman ce urmărește istoria colectivă prin cea individuală, întinsă pe parcursul a patru generații marcate când de forme ale fricii, când de povara vinovăției – într-un vârtej de chipuri, de gesturi și de imagini așezate inițial sub semnul unei iluzii sau al unei aparențe binefăcătoare. Echilibrul fragil pe care îl găsesc se surpă brusc sub greutatea unui compromis sau urmare a unei promisiuni de nezdruncinat, lăsând loc renunțării și unui rău colectiv ținut până atunci la distanță. Purtate de această cădere în gol, personajele rămân captive într-o formă de memorie disfuncțională care sugrumă și îneacă amintirile descumpănite ale celorlalți — precum cele dezgropate din paginile jurnalului de front al bunicului – dar nu mai puțin devastatoare. Se creează astfel „locuri” interioare în care se camuflează prăbușirea, personajele târând după ele o dezrădăcinare identitară și o distanțare latentă, trecutul părinților sau al bunicilor începând să avertizeze și să bântuie pe nesimțite. Întreaga existență ascunde o presimțire acută a suferinței ce se revarsă contagios peste copii și nepoți prin declanșarea unei anestezieri a fericirii. Se produce astfel o ruptură ivită din umbra eșecului și din mimarea dorinței de a construi în cei de lângă tine încrederea de care ai nevoie pe măsură ce trecutul se infiltrează prin orice ezitare sau remușcare, reducând totul la tăcere sau lăsând să se întrevadă o bucată de adevăr. Personajele apelează la această euforie neabătută pentru a-și seda eșecul și vina, fără a se putea desprinde de o dualitate amară. Nu pentru că nu ar vrea să evadeze din ea, ci pentru că pur și simplu nu pot și nici nu știu cum să o facă. Dincolo de acest vertij existențial, singura salvare este să dea un sens trecutului, vindecându-se de el printr-o formă de ispășire comună.
E teribil cum se obișnuiește omul cu orice, cum normalizează tot ce i se întâmplă, cum banalizează șocul. De-asta a venit aici, ca să nu accepte ce i s-a întâmplat. Sau ca să nu găsească scuze pentru ce s-a întâmplat din cauza lui.
Paul, încercând din răsputeri să dea glas tăcerii în care s-a obişnuit să supraviețuiască. Căutând un refugiu în plăcerea febrilă şi în iubirea atent întreţinută a Irinei. O relație devenită aproape o miză disperată în care se pitește magnetismul „rivalului” de odinioară, Mircea Viziru, dar și dezgustul, lehamitea și abandonul, hrănite în acel sat izolat, în acea casă cuprinsă în amintirea plăcerii și a consolării, unde întreaga viață începe să se lipească încet de trecut. Acolo amintirile opresc timpul în loc doar pentru a continua să îl tragă de mânecă, furişându-se ca o ameninţare, ca un ultim semnal de alarmă, ca o judecată. În acest spațiu gândit ca o redută, încă nu este prea târziu să revadă, ca într-un mozaic fracturat, povestea tatălui – omul care luptase pe front la Odessa şi căzuse prizonier la Cotul Donului. Istoria bătrânului stă închisă în caietul de război ce aduce cu sine o boare de dincolo; nu una care să îmblânzească prezentul, ci o adiere care sfâşie, pătează și otrăveşte tot ceea ce a rămas încă neatins. Din aceste pagini îngălbenite reînvie un Dumnezeu indiferent, o divinitate născută printre mormane de cadavre carbonizate sub soarele de pe front, acolo unde rugăciunea nu era credință curată, ci un gâfâit animalic de izbăvire. Pe atunci, tatăl lui Paul învățase despre un Dumnezeu scut, chemat sacadat, în fața căruia cedase controlul printr-un simplu Doamne, facă-se voia ta! – fiindcă existența îi atârna de o schijă care refuzase să explodeze. Inițial, o forță a groazei, preschimbată ulterior într-o barieră în fața spaimei absolute. Care nu promite mântuirea, ci o atrofiere a sufletului și a suferinței. Peste care se suprapune mai târziu fumul din țigara răsucită din paginile Bibliei pe care o purtase în buzunarul de la piept în vremea în care în ea încă deslușea o lume capabilă să îndrepte oroarea și greșeala sau măcar să asedieze frica aceea înnebunitoare. Fiind mai aproape de ceva ce nu poate să atingă. Revenind din ce în ce mai însetat în a-și conserva statutul de mort. Mirosul unei mici victorii ce nivela spaima și umilința. Și fumul, singurul martor, ridicându-se către cerul acela năucitor de mahorcă sau de tămâie. Un aer condensat de bine sau de rău. Devenite unul și același lucru. Și omul vlăguit, străpuns de gândul că de acum se împarte dreptatea. Știind ce este durerea și ce înseamnă să simtă răul pulsându-i printre degete, dar fără să-i cunoască limitele reale și violența cu care nu încetează să îl împresoare ca un sarcofag acoperit de zgura odihnitoare a supunerii și a dezicerii. Un sicriu-arhivă. Un coșciug-jurnal. Urma unui cuvânt presărat între cicatrici sângerânde; dâra unei liniști care îl obliga să cunoască ura aceea înghețată din exterior, născută din brutalitatea lui Udriște. Bărbatul rezistă însă din inerție și nu vrea decât să fie uitat și înșurubat în amnezie, fără să își dea seama unde binele și răul se aliniază transformându-se în cele din urmă în aceeași entitate: o cruzime făcută în numele unei acțiuni nobile sau o virtute degradată rapid în răul suprem. Rămânând doar o vină stranie, o fugă permanentă și o luptă violentă care spulberă orice speranță, exact acolo unde simte că ceva s-a despicat deja în el.
Analizat din această perspectivă, procesul de împietrire a angoasei și a impulsului patern va fi transferat în pasivitatea lipsită de repere a lui Paul. Altfel spus, e ilustrată o altă față a neputinței, cufundată în materia amorfă a unei letargii ontologice pe care se sprijină rușinea profundă de a-și recunoaște slăbiciunea. E o vulnerabilitate pe care o simte tot mai acut tânărul Paul, diferit de adultul de acum. În acest întuneric, el este ca o cochilie goală, brăzdată de multiple șanțuri adânci, care amplifică neputința lui organică de a locui fericirea. Un reproș mut ce îi este adus zilnic pentru a-i aminti de unde s-a întors, unde a ajuns și ce mai rămâne, de fapt, din scurtătura propriului destin. Totuși, această degradare îi oferă, paradoxal, un mijloc de confirmare și solidificare a ceea ce anterior era doar un pretext familial: Paul, soțul mort, răpus de casa-mărturie în care s-a cuibărit figura tatălui, casa-paradis, cea care ar fi trebuit să asigure fericirea, schimbarea de care n-a avut parte, și casa-adăpost în fața lumii. El nu mai fuge de viață, ci se desprinde definitiv din lanțurile ei zgrunțuroase. Peste acest peisaj interior dezolant se suprapune imaginea Irinei și fericirea ei plăpândă, alimentată de pastilele dintr-un flacon descoperit târziu de Paul. În fața acestei iluzii, zâmbetul ei, apărut ca de nicăieri, devenit un scut pentru a rezista; o mască pe care ea o poartă pentru a copia o formă de plăcere pe care, în fond, bărbatul nu a simțit-o niciodată la adevărata ei intensitate. Declanșând o ruptură disperată de realitate și o desprindere exasperată de tot ceea ce îi propusese Irina: de excursii, de o posibilă schimbare și de acel timp pe care ar fi trebuit să-l împartă doar ei doi. Un interval smuls din rutină, lipsit de povara serviciului, a navetei sau a șantierului casei, fără scrisul lui și cititul ei. În locul acestei vieți idilice se așterne o privire rece, contradictorie, sub umbra densă a tatălui care își răsfrânge tentaculele peste propriul fiu, peste propriile resentimente, peste propria privire mutilată și dezamăgită. Se dezvăluie aici o neînțelegere care a existat, de fapt, de la bun început: un gol interior în care se ascunde un alt hău, mult mai flămând, ce devorează totul în jur și care îl împinge, inevitabil, spre o luptă definitivă. Cu sine, cu cei de lângă el, cu Iancu, cu Diana și Irina. Este o luptă violentă cu fantomele trecutului, o voință clocotitoare din care el nu mai poate da înapoi. Odată cu acest conflict, pare a se dilua o iubire ce nu a avut niciodată spațiul necesar să respire, o legătură care a fost prinsă și vascularizată de un cu totul alt eșafodaj. În acest fel, Paul devine prizonierul unui ecou pe care îl detestă, dar pe care continuă să îl propage.
Nu e vorba de problemele oamenilor, ci de strategia lui de-a se reabilita, de-a găsi un sens, de-a-și da impresia că e util, că e generos. Da, da, despre asta e vorba: despre disperarea lui de-a-și crea situații din care să iasă învingător, să se simtă mulțumit, să se poată duce liniștit la culcare cu rahatul ăla de conștiință împăcată.
Iancu e fiul rătăcitor prins în capcana unei nevoi permanente de evadare. De fapt, a unei rețele de fugi succesive, începute din nevoia de a demola coconul protector în care tatăl își imagina că îl adăpostește, ghidat de imboldul unei reparații morale. Romanul marchează, la început, o adâncire a curiozității, convertită rapid într-o febrilitate reculeasă. A căutării unei fericiri care să nu mai fie împrumutată, ci smulsă din propria piele. Acolo unde, inițial, libertatea brută de pe plajă se izbește violent de zidul de carne și de mizeria realității. Acolo unde iluzia controlului se destramă la prima trezire din narcoză. Plecarea lui la Odessa e o scufundare pe un teritoriu străin, care însă anticipează șirul lung de reveniri la o soluție ce nu-i este dat să o descopere. Urmărind ceva concret care să-l ajute să-și asume vinovăția, ceva ce poate fi recunoscut și dizolvat. Un adevăr crud, aproape derizoriu în simplitatea lui, care nu poate fi îndurat până nu te împaci cu el, până nu-ți închei răzvrătirile. De aceea, primă fugă nu are legătură cu bunicul; Iancu nu pleacă pentru a-i căuta urmele, ci fuge de dinamica unei relații – o legătură lipsită de fluiditate afectivă, pe care nu este pregătit să și-o asume. Jurnalul de război primit de la Paul nu îi oferă răspunsuri, ci devine un catalizator al vulnerabilității interioare. O alunecare totală în abisurile sufletești. Al felului în care istoria nerezolvată a celor dinaintea lui îi adâncește propriile fisuri. Relația cu Mara e o încercare timidă de alinare – fragilitatea lui se lasă supusă de dezinvoltura ei misterioasă. Doi oameni foarte diferiți, ea cu o mamă bolnavă și un tată agresiv, el cu o familie în care lipsește orice constrângere. Mara își găsește forța în nesiguranța lui, în felul său supus și docil de a i se dărui. O legătură născută nu din dorința de a trăi prin celălalt, ci din nevoia vitală de a-și petici propriile goluri sufletești. Fuga lui Iancu se accentuează și devine un modus vivendi în clipa în care pleacă de lângă Mara. Meseria de reporter de război e paravanul în spatele căruia se ascunde de el însuși. Acolo, în tranșee și printre dărâmături, unde e mai simplu să povestești dramele altora decât să le înfrunți pe cele personale. Asistăm la o fugă chinuitoare dublată de recunoașterea libertății ca un demers dezolant, ca un pariu personal pe care trebuie să-l câștige. O libertate care nu curge înainte spre vindecare, ci se învârte în buclă sub efectul unui pact toxic cu sine însuși. Un pact al simulării așezat sub semnul unei împăcări false. Semnul unei stagnări traumatice este acest timp răsfirat între convingeri și îndoieli descumpănite, doar pe jumătate înțelese. Revenirea la Mara când totul e deja consumat se dovedește a fi o întoarcere în matca sensibilă a lucrurilor. O confruntare cu o realitate marcată de frica paralizantă de a accepta respingerea. De neputința de a înțelege absența și de a intui, prea târziu, că așteptarea cuiva are o limită.
Până într-o zi când Sergiu a dispărut. Zeii se deghizează-n în făpturi stranii și au hachițe, apar și dispar când vor ei. Ce n-a putut șterge a fost nu șocul, ci umilința pe care a simțit-o atunci când nu l-a mai găsit acasă și a dat de un bilet.
În timp ce legătura dintre Mara și Iancu supraviețuiește la întoarcerea lui acasă doar ca o formă de consolare, dintr-o inerție a bunătății și o tânjire fragilă ce caută salvarea în îmbrățișări grăbite și în gesturi exersate îndelung, prim-planul prezentului se mută spre o tentativă de a da consistență unui trecut irecuperabil – ceea ce ar fi putut fi și nu s-a concretizat niciodată. Viața Dianei, în schimb, se situează sub pecetea unei condamnări mult mai subtile: obligația de a fi fericită. Încercând să-și răscumpere o fericire confiscată care trebuia să garanteze liniștea tuturor. Simțind povara fiicei de rezervă. A fiicei-pansament menite să diminueze prin propria împlinire (simulată) suferința părinților provocată de absența lui Iancu. Ca în momentul când Diana, Robert și copiii se întâlnesc cu părinții ei. Un acasă devenit un spațiu al rușinii invazive, al ezitării, al privirilor indiferente, un fel de nepăsare. O bucurie regizată și o minciună prelungită la nesfârșit de care începe să-i fie tot mai silă. Radiografia unei suite de aparențe, de ascunzișuri, de autoamăgiri cultivate minuțios timp de șaisprezece ani pentru a menține intactă imaginea copilului realizat. Efortul Dianei de a media și de a calma izbucnirile încrâncenate dintre soț și tatăl ei nu face decât să adâncească falia dintre ea și Robert. Totuși, în spatele acestor lupte cu sine și viața căreia i s-a abandonat, ea reușește să recupereze ceva din delicatețea clipelor de singurătate creatoare atunci când învață să o ia de la capăt, revenind la pictură. La început, un exercițiu de acomodare cu sine. Urmat de energia revigorantă a nervurilor de pe frunza de brusture pe care încerca să o schițeze. Apoi, degetele ei explorând suprafața vegetală ca și cum ar descrie tactil trupul celui iubit – nu însă al lui Robert și nici măcar cel al lui Sergiu, colegul de facultate de care se îndrăgostise și în care crezuse cândva că găsise acea senzualitate și inteligență erotică. Gestul vine pur și simplu din dorința de a se refacere emoțional, de a se raporta altfel la lumină, la trup, la viață. Din gândul eliberator că de acum înainte își va recăpăta identitatea și individualitatea artistică. Redobândindu-și demnitatea de a exista dincolo de proiecțiile celorlalți.
Și totuși povestea asta trebuie s-o spui. Nu pentru Paul, nu pentru alții. S-o spui pur și simplu. Poate pentru ea. Pentru Magda. Pentru Maria Magdalena. Ea este mai moartă decât tine. Și nu pentru că s-a stins și s-a dus, cum se zice, dincolo, deși nimeni nu știe unde. Ci pentru că ai îngropat-o adânc de tot, nu în pământ, ci în uitare.
Din punct de vedere compozițional, romanul lui Bogdan Crețu este o adevărată bijuterie, sprijinită pe detalii care sporesc senzația de mister și de înlănțuire a ceea ce personajul credea, inițial, că e o vagă presimțire. Autorul folosește un narator intruziv pentru a crea tensiune și flexibilitate ideatică între dialogurile personajelor și vocea din culise. Cel mai interesant aspect rămâne felul în care această voce remontează și recuperează latura umană a bunicului. Alternanța tonalităților de la o persoană la alta, de la un el/ea spectral la un tu incisiv din paginile de jurnal, transformă lectura într-o investigație directă. Prin intermediul unui astfel de montaj polifonic, naratorul reușește să îmbine cele două fețe ale degradării – dezumanizarea brutală și secretele unui trecut pe care tatăl lui Paul încearcă să-l astupe. Dincolo de eroziunea fizică și de memoria ce pare că sugrumă orice supapă de salvare, în roman se instalează o puternică senzație de circularitate. Pe de o parte, ea vine și asigură un flux-reflux continuu de amintiri, evenimente și întâmplări care se repetă însă sub o altă înfățișare. Pe de alta, prin acest mecanism, textul se plasează la granița fină cu un roman al experienței, într-un teritoriu clădit de pauze prin care interioritatea personajului e înregistrată și reconfigurată permanent, în timp real. Prin urmare, sensurile se modifică, se deformează, se sfărâmă, se recompun, iar ceea ce inițial era doar o transcriere a senzațiilor interogative este captat acum în amplul proces al unei deveniri certe. În acest mod, totul e revelat treptat în durata unei trăiri, a unei realități care își atinge maximul de forță numai prin apropierea precisă de resorturile intime ale ființei umane. Demersul nu vizează doar observarea sau fotografierea ei, ci pătrunderea atentă în textura orgoliilor și a vulnerabilităților, menită să ofere densitate sentimentelor precum și un anumit conținut de conștiință. Această tehnică scoate la suprafață ideea centrală a cărții: trecutul nu este o arhivă prăfuită și strict documentară, ci o specie arheologică vie și o întrupare activă în prezent.
Dacă vrei să-i faci bine cuiva, fugi de el, ține-l la distanță. Toată viața ai încercat să nu-l iubești pe Paul, să-i rămâi străin de teamă să nu-l atingă și pe el blestemul. Ai ținut un manșon de gheață între tine și el, l-ai îndepărtat cât ai putut.
Există în și fumul se ridica la cer un soi de însingurare care învăluie viața personajelor, o singurătate trăită ca o răzbunare față de tot ce au avut și de tot ce le-a fost permis să înțeleagă. Solitudinea le devine blestem și pedeapsă, o formă de a se ascunde, de a anihila prezentul sau de a dezerta din propria realitate, o izolare care explodează ca un strigăt de ajutor și de refulare. Ca și cum te-ai împiedica și ai cădea într-o groapă adâncă, doar că groapa aia ești tu. Din acest abis pornește o luptă surdă împotriva singurătății, care se transmite de la o generație la alta. O vedem mai întâi în experiențele bunicului de pe Frontul de Răsărit și în ororile Holocaustului, dar și în scenele din copilărie, sub amprenta relației unice cu Boboc – calul în preajma căruia a învățat, pentru prima dată, ce înseamnă să iubească și să perceapă tandrețea, strecurându-se pe ascuns în grajd, dar cu mare grijă, că altfel dacă v-ar fi prins ar fi urmat urgia pentru amândoi. Ferindu-se de mânia tatălui abrutizat de băutură, care îl punea la munci tot mai grele, observând în el și călăul și victima în toți soldații sau jandarmii care loveau și omorau cu satisfacție. Trauma se rostogolește apoi în oboseala crispată a Marei, care încearcă să uite relația cu Iancu fugind în lumea lui Saladuc; o fugă eșuată rapid, care o aruncă înapoi spre Iancu, după o fărâmă de satisfacție deplină ce se dovedește a fi fatală. Aceeași izolare pulsează și sub aparenta seninătate a Irinei, provocată de pastilele de diazepam, până la Paul, copilul înstrăinat de propriul tată și de o mamă pe care n-a cunoscut-o niciodată. Apare aici o contradicție atroce: din dorința de a-și salva și proteja fiul, tatăl generează exact durerea de care voia să-l ferească – un reflex născut din încercarea sâcâitoare de a nu se mai izbi de o oglindă în care e unicul contemplator al propriei izolări.
În romanul și fumul se ridica la cer nimic nu se lasă salvat din sforile contorsionate ale realității – cu dramele ei trăite, auzite și văzute, cu constrângeri și închipuiri care se frâng pe rând, întețindu-se într-o tăcere ce a durat prea mult. În fiecare destin, în fiecare voce care se face auzită se ascunde o crăpătură, o identitate dezarticulată – personajele rămân mânate de nevoia de a fugi și de a se ascunde de consecințele acțiunilor lor, indiferent de ceea ce urmează să le lovească; indiferent de câte ori vor fi date peste cap de această formulă colțuroasă a fericirii care se caută și e problematizată. Preschimbată într-un univers ce arde pentru a se exorciza prin fumul vinovăției și al suferinței, în care nu știi cum, în orice clipă, o rană amorțită poate continua să spintece pe dinăuntru.
- Citește AICI și cronica Nicoletei Munteanu la volumul și fumul se ridica la cer de Bogdan Crețu!
Prima Întâlnire ALECART din anul școlar 2025-2026 va fi cu Bogdan Crețu & personajele din și fumul se ridica la cer.
*Cristiana Georgescu, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, mate-info, la Colegiul Național Iași.
