Nu tancul va învinge, ci omul.
Aceasta e deviza câtorva tineri entuziaști care, în 1946, puneau piatra de temelie a unei așezări ce ulterior va deveni una dintre coloniile evreiești, Nirim, într-o zonă numită pe atunci Dangor. Opt dintre acești membri fondatori, veniți din Europa la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, dintre care unii proveneau din familii ce au supraviețuit Holocaustului, au murit în atacurile declanșate de armata egipteană în mai 1948 asupra proaspăt înființatului stat Israel, apărând colonia. 49 de tineri au rezistat în fața unei forțe armate mult mai numeroase. Pe zidul rămas în picioare, dar și în fotografiile păstrate în arhivele din Nirim încă se văd cuvintele ce consemnează încrederea oarbă a acestor oameni de a rezista în fața mașinăriei sinistre de război. Voința, inteligența, spiritul de sacrificiu, sufletul vor triumfa. Atunci, în mai 1948, nu tancul a învins, ci omul, iar această convingere e proiectată din prezentul acelor tineri, devenit trecut, într-un viitor ce ajunge până la noi. O credință arzătoare, totală, profund umanistă.
Așa arată, succint, povestea ce consfințește o bucată din istoria așezării Nirim, chiar dacă Nirimul de azi s-a mutat la douăzeci și ceva de kilometri depărtare de primele barăci ridicate de fondatori într-unul dintre cele mai sudice puncte ale statului Israel, la granița cu Egiptul. Așa grăiește povestea pe care o tânără palestiniană o aude după o călătorie-rătăcire, aproape imposibilă pentru cineva ce nu deține o carte de identitate albastră (dar ea a împrumutat una), din Zona A – de lângă Ramallah, din Cisiordania aflată exclusiv sub autoritate palestiniană – până în această parte din nord-vestul Negevului, la granița cu Fâșia Gaza, a statului israelian.
Nu tancul va învinge, ci omul. Însă el, omul, unde este astăzi? Unde a dispărut, de vreme ce pare că prezența lui a fost înlocuită exclusiv de cea a forței militare? Ce s-a întâmplat cu omul care se opunea tancului în numele umanității sale, de vreme ce în fiecare zi alți și alți oameni sunt uciși? De vreme ce clădirile sunt detonate având înăuntru alți oameni, de vreme ce femeile sunt agresate, există puncte de control, sate șterse de pe fața pământului în ciuda întinselor bucăți de teren arid transformate în teritorii înverzite, dar și un zid care desparte în zone o largă fâșie de teritoriu?
Scriitoarea palestiniană Adania Shibli pune față în față două momente: un eveniment ce are loc în august 1949 și un altul care se petrece foarte aproape de prezent. Dar, mai presus de asta, pune față în față două realități. Două perspective. Le lasă să se desfășoare în fața ochilor cititorilor. Aproape cinematografic. Lipsește orice interpretare. Romanul Detaliu minor e o derulare de fapte, nimic mai mult. Punctată de revenirea la cuvintele scrijelite la un moment dat pe un zid de niște tineri evrei care, aproape lipsiți de arme, în număr mult mai mic decât adversarii lor, își apărau convingerea în om și în umanitatea lui. Un crez, transformat în laitmotiv al romanului, contrazis de realitatea pe care o palestiniană ajunge să o trăiască departe de casa închiriată și de locul ei de muncă din Ramallah, în cel mai sudic punct al statului Israel, în deșertul Negev, foarte aproape de granița cu Egiptul. Acolo unde, mânată de dorința de a găsi un răspuns, ajunge într-o zonă militarizată. În care pătrunde, ca în transă, ignorând ceea ce știe, pe firul unei povești petrecute cu douăzeci și cinci de ani înainte ca ea să se nască. O poveste despre care aflase dintr-un articol al unui ziar israelian. Despre o tânără palestiniană luată cu forța, violată și ucisă apoi printre dunele deșertului. O tânără beduină ce fusese inițial salvată, singura supraviețuitoare a atacului armat al unui grup de soldați israelieni. Doar pentru a fi, o zi mai târziu, ucisă de gloanțele lor. Poate încercând să fugă, să se salveze. Sau nu.
Dar astfel de lucruri nu se întâmplă doar în războaie, ci și în viața de zi cu zi: viol, crimă, uneori ambele.
Detaliul minor nu e cel care aduce față în față povestea a două tinere palestiniene și a unor soldați israelieni. Adevăratul detaliu minor nu e reprezentat de punctul de plecare al acestei călătorii-rătăcire, călătorii-recuperare a unei bucăți din istoria unui teritoriu și a unor oameni, o călătorie a fricii și a înțelegerii noii realități, a împlinirii unui destin ce pare a căuta să îmbrățișeze, aproape ca o fatalitate, moartea – faptul că tânăra beduină și cea din Ramallah sunt născute în aceeași zi -, ci e acel crez prăbușit sub forța armelor. Odată cu el vin întrebările care răsună ca un ecou, deși nu sunt niciodată formulate explicit: Când, cum și de ce omul acela și-a pierdut umanitatea și s-a transformat în mașinăria care astăzi ucide alți oameni? Palestinieni. Cândva, un grup de soldați au luat o fată prizonieră, au violat-o și apoi au omorât-o în aceeași zi în care, după un sfert de secol, m-am născut eu. Acest detaliu secundar, ignorat de alții, mă va urmări pentru totdeauna; în ciuda mea și oricât aș încerca să-l dau uitării, mă va stârni fără încetare. Va stârni ceea ce este fragil în mine ca în acei copaci care se ridică drepți dincolo de sticla ferestrei. Adevăratul detaliu minor, în esență esențial, căci el face diferența între ceea ce este și ceea ce pare, între original și copie, între adevăr și imaginea livrată, este cel care zguduie ceea ce este fragil în eșafodajul fiecăruia dintre noi și ne obligă să ne întrebăm cum ajung oamenii – oameni ce nu s-au întâlnit niciodată sau oameni care au fost până la un punct al vieții prieteni, care au împărțit aceeași lume – să se transforme în neoameni. Astfel încât nu omul, ci tancul să învingă. Astfel încât să nu mai vadă celălalt om, să nu mai vadă omul, ci doar ceea ce desparte. Zidul, străinul, dușmanul. Israelianul sau palestinianul. În romanul Adaniei Shibli, o tânără palestiniană. În fapt, două – despărțite de aproape jumătate de secol. Sau una și aceeași, una printre altele, una dintre multele tinere palestiniene.
La scurt timp după aceea, s-au auzit șase împușcături, apoi s-a așternut din nou liniștea.
Întinderea nesfârșită a deșertului mușcată de razele infernale ale soarelui. Sunetele stranii ale nopții. Lătratul îndepărtat al unui câine. O unitate militară a cărei misiune e trasarea graniței de sud cu Egiptul și eliminarea arabilor rămași în sectorul de vest al Negevului. E 9 august 1949. O vânătoare zadarnică – de fiecare dată, presimțirea prăzii umane se lovește de neclintirea dunelor, de monotonia exasperantă a spațiului gol. Toată prima parte a romanului consemnează această acumulare de acțiuni ce dobândesc treptat o dimensiune absurdă, coșmarescă. Comandantul plutonului e atins din prima noapte de un rău neștiut, care-i va provoca o mușcătură stranie pe coapsă, tot mai inflamată, transformată într-o infecție imposibil de ținut sub control, despre care însă nu va vorbi nimănui. Răul fizic se suprapune peste spațiul ostil din jur, peste convingerea că ceva îi scapă, că nu poate supune întinderea de unde pândesc arabii pe care ar trebui să-i extermine. Tot mai accentuata istovire a corpului și a minții. O nouă expediție. Fără hartă, fără nimic altceva decât voința de a uita durerea și senzația de umilință. Totul se derulează ca în transă, e mai mult o orbecăire sub soarele de foc. Un pâlc de palmieri, un grup de arabi. Apoi rafalele puternice de armă ale soldaților. Trupurile brusc încremenite ale cămilelor ca șase dune mai mici. Lângă trupurile țepene ale oamenilor. Soldații nu găsesc nicio armă, nicio urmă de conspirație. Nu se aud decât lătratul surd al unui câine și plânsul unei copile. Luată cu forța. Dusă în tabăra improvizată. Supusă voinței bărbaților, folosită, umilită. Trupul în putrefacție al ofițerului. Lângă celălalt trup, lipsit de apărare, din care ies lungi țipete, contorsionat. E trupul unei fete de beduini care nu înseamnă nimic pentru nimeni. 13 august 1949. Fata e urcată cu forța în camion, târâtă printre dune, soldații sapă în nisip un mormânt. Un foc de armă urmat de alte șase. Acestea sunt faptele. Doar gesturi, acțiuni. Nu gânduri, nu sentimente. Văzute ca prin lentila unei camere de filmat. Care nu poate anula însă senzația hipnotică a unei tensiuni tot mai palpabile, a unui coșmar în care toți ajung să fie prinși.
Brusc, simt cum mă arde un foc la mână, apoi în piept, urmat de zgomote îndepărtate de gloanțe.
A doua parte e scrisă din perspectiva unei tinere palestiniene de lângă Ramallah. O tânără ce pare a face eforturi să nu depășească limitele. Să trăiască și atât. Deși focalizarea e diferită, impresia de stranietate se instaurează cu aceeași precizie: urletul lugubru al unui câine ce străbate noaptea, detaliul de care încearcă să fugă citit într-un ziar de dimineață – răpirea, violarea și apoi uciderea unei fete în deșertul Negev cu douăzeci și cinci de ani înainte de a se naște ea, chiar în aceeași zi. Frica aproape paralizantă, gândul că trebuie să știe mai multe, că e necesar să ajungă să consulte documentele păstrate în arhivele armatei israeliene. Permisul de liberă trecere împrumutat de la o colegă de serviciu, mașina închiriată. Controalele de la punctele de trecere, realitatea cenușie a zidului, armele soldaților israelieni, eficiența lor indiferentă. Hărțile – una din 1949 pe care se văd satele arabilor punctând întinderea din jur, o alta, israeliană, confirmând noua realitate: autostrăzi, denumiri în ebraică, afișe publicitare, colonii. Peste tot vechile drumuri închise, înghițite de deșert. Amintirile de mult uitate ale unor locuri și realități diferite se ciocnesc de priveliștea complet nouă. O călătorie ce sfârșește în același loc unde, în 1949, un pluton de soldați israelieni a ajuns pentru a îndeplini o misiune. Privirea fetei plimbându-se peste cuvintele încă vizibile pe zidul din apropierea uneia dintre cele două barăci de atunci: Nu tancul va învinge, ci omul. Gândul la tânăra beduină ucisă în aceeași zi în care, mult mai târziu, ea se va naște. Decizia de a se întoarce în Ramallah. Urmată de încălcarea limitelor – o forță mai presus de ea. Mașina ce intră în zona militarizată, cu accesul interzis. Un pâlc de palmieri. Câteva cămile ca niște dune mai mici. Urletul unui câine. Un foc de armă.
Pe scurt, nu are sens să simt vreo responsabilitate față de ea, căci este o necunoscută și așa va rămâne, nimeni nu-i va auzi vocea! Încă o dată o spun, îndurăm în zilele noastre o suferință greu de suportat și nu este nevoie să ne întoarcem în trecut pentru și mai multă.
Niciunul dintre personajele Adaniei Shibli nu are un nume. Sunt două tinere care nu s-au văzut niciodată, niște soldați israelieni și niște oameni pe care tânăra din Ramallah îi întâlnește întâmplător. Nici mai buni, nici mai răi decât pe cei pe care i-a cunoscut până atunci. De realitatea tinerei beduine, descoperită întâmplător, cealaltă încearcă să fugă. Fără a reuși însă. Împinsă înainte de acel detaliu minor, care pentru ea devine nu doar semnificativ, ci un destin care se împlinește. Nu responsabilitatea o îndeamnă să plece spre Nirim și apoi să rătăcească în căutarea bătrânei arăboaice alături de care a stat tăcută în mașină un timp și de la care brusc e convinsă că poate afla adevărul. E altceva aici. O identitate de destin. Și o realitate care înseamnă a fi palestinian sau a fi evreu. A te afla în Cisiordania sau pe teritoriu israelian. A avea o pușcă în mâini sau a nu avea. A fi bărbat sau femeie. A fi agresor sau victimă. A cunoaște regulile și a le respecta – regulile tancului, nu ale omului – sau a nu o face.
Romanul Adaniei Shibli (tradus din limba arabă de Laura Sitaru) nu e o pledoarie pentru ceva. Nu e o acuzație. E prezentarea realității unor oameni care ajung victime. Ale întâmplării, ale propriilor decizii, dar și ale deciziilor celorlalți. Victime ce nu au dreptul la apărare. Cărora nu li se dă cuvântul. A căror viață se termină cu un glonț. Tancul a învins, nu omul. Și totuși, unde s-a pierdut omul? Când a fost el înfrânt?
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
