Exerciții de echilibristică: Devorarea cerului, de Paulo Giordano

Doar noi existăm. Marii egoiști. Nu există niciun zeu care să ne poată urî.

O poveste încărcată de o tristețe grea, la sfârșitul căreia nu poți să nu te întrebi cum e posibilă atâta risipire, unde se pierde inocența, în ce se transformă prietenia, care e punctul când dragostea devine o povară, câte forme poate avea iertarea, cât reușești să știi despre oamenii dragi de lângă tine și cât de fragilă este granița dintre ceea ce ne dorim și ceea ce credem că ne dorim, dintre iubire și trădare, dintre iluziile tinereții și sălbăticia pustiitoare a maturității. O poveste care se întinde pe mai bine de douăzeci de ani, în micuțul Spiezale, un spațiu arid și pitoresc unde se naște o utopie și niște adolescenți ajung să trăiască un vis ce zdrobește alte visuri înainte de a se transforma în vinovăție, în singurătate, în luptă cu propriii demoni și cu lucruri pe care nu le știu – nici despre ei înșiși, dar nici despre ceilalți. Unde niște tineri vor deveni adulți. Ruinați de demonii interiori, purtându-și rănile ca pe o armură inutilă, înfruntând realitatea a ceea ce sunt.

Cu toată ardoarea și impetuozitatea ce-i sunt îngăduite unui om.

Devorarea cerului, de Paulo Giordano e un roman al tinereții devoratoare, trăite la limită, cu inconștiență și pasiune, cu intensitatea febrilă și încrederea absolută în forța prieteniei, cu orbirea pe care o implică nevoia de a crede în ceva și plăcerea de a încălca reguli, de a depăși limite, de a trăi total, frenetic. De a crede că prietenia e nesfârșită și că ea poate depăși orice stângăcie, orice vinovăție, orice slăbiciune, orice trădare. Prietenia a trei băieți. Care se consideră frați. De nedespărțit. O prietenie în numele căreia se uită diferențele de temperament și traumele personale, micile invidii și orgolii, fibra interioară care îi definește și care va deveni tot mai sufocantă, mai osificată, de neînlăturat – până va sugruma tot ceea ce îi leagă și va aduce cu sine drama. O prietenie în trei metamorfozată într-o prietenie în patru. Doar ei nu știu că o fată între trei muschetari devine obiectul unei dispute care se va transforma într-o luptă acerbă, care va măcina și va pustii, va lăsa cicatrici de nevindecat. Chiar dacă fata a ales din primul moment în care două priviri s-au intersectat pentru o clipă. Chiar dacă încăpățânarea ei ar putea muta munții. Chiar dacă, deși ar trebui, nu există îndoieli. Chiar dacă, mult timp, totul pare încă posibil.

E un roman al unei maturități sfârtecate de prea multe greșeli, de prea multe secrete, de încrâncenări și de neînțelegeri, de fanatisme și ratări, de neputințe, de egoisme și frustrări. O maturitate peste care plutește umbra densă a neîncrederii, dar și legătura de odinioară – acum fragilă, tensionată, dar imposibil de rupt definitiv. O maturitate în care se umplu goluri, se vindecă tăceri, se caută iertări, se acceptă greșeli și se privește înainte. De data aceasta, cu o dureroasă luciditate. Cu regretul a ceea ce ar fi putut fi dacă ei împreună ar fi fost altfel, dacă ei, fiecare în parte, ar fi fost altfel, dacă lumea în care au trăit ar fi fost altfel, dacă visele lor nu s-ar fi transformat în resentimente și gesturi extreme. Se privește înainte cu resemnare. Cunoscând tot ceea ce se poate cunoaște despre ceilalți și recunoscând că nimic nu ar fi putut fi altfel tocmai pentru că totul ar fi putut fi diferit.

Devorarea cerului nu e un roman căruia să nu i se poate reproșa nimic. De la un punct încolo e un pic prea mult. La limita dintre ceea ce e posibil în viață și ceea ce devine posibil doar în literatură. Un pic prea aproape de cinematografie. În tușe uneori prea apăsate. Și totuși, aura sacră care învăluie de la început spațiul prăfuit al fermei lui Cesare, o grădină a raiului care e pe punctul de a fi devastată de un alt păcat, tonalitatea psalmilor biblici prin care Cesare propovăduiește iubirea aproapelui având conștiința răului, dar cu credința că acesta poate fi stăpânit, domesticit, îmblânzit, rivalitatea dintre Bern și Nicola redefinind legătura dintre Cain și Abel, atracția lui Tommaso față de Bern, flagelarea și orgoliul, răscumpărarea păcatului prin căutarea disperată a unei purități originare, toate induc un suflu de fatalitate și înalță întâmplările într-o zonă a unei spiritualități (inclusiv religioase) încă posibile. Mângâietoare. Salvatoare.

Ce făceați, de fapt, aici împreună? // Înfăptuiam o utopie.

Totul începe într-o noapte cu lună. O bălăceală de băieți în piscină naște o legătură de neșters. Realitatea spinărilor goale, arcuite în apă, lucind viu e transfigurată în ceva aproape miraculos de singurătatea resimțită acut, de plictiseala verilor în casa bunicii și de cei 14 ani ai Teresei. Zvâcnetul inimii în ritmul fugii în noapte a celor trei băieți surprinși asupra faptului anticipează patima și vertijul, rătăcirile ulterioare și toate excesele. Tinerețea care se coalizează împotriva tuturor regulilor, atracția imposibil de controlat, uimirea în fața realităților de la fermă, care i se par în același timp ridicole,  stranii și fascinante. Există totuși o breșă dincolo de apropiere, dincolo de prietenie, de rivalitatea semi frățească. Intuită prea târziu de Teresa. Pentru că ea avea un loc unde pleca în fiecare toamnă, pentru că nu aparținea exclusiv acelei lumi, pentru că nu era legată de fermă, de viața monotonă de acolo. Pentru că, mai devreme sau mai târziu, și pentru Nicola, și pentru Tommaso se întrevede o plecare (chiar dacă ea e, în esență, o exilare), însă Bern nu are decât filosofia de viață a lui Cesare, revolta mocnită împotriva ei și cărțile. Din care își trage îndârjirea: Ar fi trebuit să intuiesc cât suferea pentru tot ceea ce nu făcuse niciodată, să intuiesc invidia pe care probabil că o și țesea față de viața pe care o trăiam undeva departe și pentru care Speziale era doar o paranteză. Verile se scurg apoi pentru Teresa în ritmul îmblânzit de chemarea ochilor lui Bern. La 17 ani lumea e plină de soare, de apă, de plimbările în doi, de camaraderia celorlalți care îi învăluie într-o aură densă de siguranță, de timpul împărțit frățește și de trupul lui Bern căutând ritmul trupului ei: nu fusesem niciodată mai fericită. E fericirea absolută pe care doar intensitatea sentimentelor la 17 ani o poate imprima în suflet și în porii pielii. Trăirea totală în afara realității, având iluzia că te afli chiar în mijlocul ei efervescent. Și totuși, mai e ceva: Era doar unul din multele lucruri pe care nu reușeam să i le mărturisesc în vara aceea, cum ar fi, de exemplu, că mă îndrăgostisem de el. Presentimentul că acest delir în doi – doi tineri îndrăgostiți însoțiți mereu de umbra celorlalți doi prieteni – nu va dura. Neliniștea. Provocarea ce schimbă totul. Apoi, următoarea vară, trădarea. Rana adâncă, frângerea interioară și cuvintele, deocamdată fără sens, ale bunicii: Teresa, mereu ai câte ceva de învățat despre viața altcuiva. Nu apuci niciodată s-o cunoști pe de-a-ntregul. Și uneori ar fi mai bine nici să nu încerci. Viața adevărată năvălind în micul paradis terestru, cu tot ce implică ea: dorință, sexualitate, excese, greșeli, vinovății, invidie, revoltă, tăceri, violență, nevoia de a se agăța de orice și de oricine pentru a da o brumă de coerență unor existențe care o luaseră razna, pierderea credinței – în Cesare și în Dumnezeul lui, în frați și în lumea asta care li se pare strâmbă: Știam că nu există pe lume o singurătate mai profundă decât a celui care a crezut și apoi a încetat să mai creadă.

Timpul dansului se terminase brusc, toată grația, toată tinerețea dispăruseră dintr-odată.

Teresa știe, pentru că singurătății lui Bern îi răspunde în oglindă propria singurătate, propria suferință provocată de pierderea credinței în celălalt, de destrămarea iluziilor, de nostalgia vârstei inocente. În fapt, atât Teresa, cât și fiecare dintre cei trei prieteni, dar și cei care vor lărgi cercul lor la ferma devenită între timp proprietatea ei vor trăi propria dezvrăjire. Propria luptă cu demonii interiori. Urmează un timp al căderii. Nevoia inconștientă de a răni, de a distruge, de a testa limite. Dar și încercarea disperată de a reface, de a recupera grația inițială. Între rivalitate și dorința impetuoasă de a fi cu celălalt, cu ceilalți, ca la început – ca și cum în sufletul unui om nu ar putea încăpea decât un singur alt om, ca și cum iubirea nu ar putea îmbrăca atât de multe fețe, ca și cum totul s-ar fi îngustat până la sufocare, până la orbire, până la imposibilitatea de a mai spera vindecarea, iertarea. Ca și cum ai putea fugi de tine însuți. Ca și cum te-ai putea ascunde de inima ta, de fratele tău. Ca și cum. Viața însă îți arată cât de simplu e să te pierzi și să îi pierzi pe ceilalți în focul pârjolitor al răului care e în noi, al confruntării cu realitatea. Îți ia foarte mult timp să înțelegi ceva despre un om. Prea mult timp. Teresa are nevoie de douăzeci de ani să înțeleagă ceea ce a trăit, ceea ce s-a întâmplat, să umple golurile, să accepte. Prea mult timp pentru a mai salva ceva din ceea ce a început într-o noapte de august când o fată de 14 ani privea trei băieți scăldându-se liberi și frumoși în piscină. Când două priviri s-au intersectat și liniile destinului tuturor s-au amestecat într-o asemenea măsură, încât nu s-au mai putut despărți altfel decât rănind, trădând, agonizând. Renunțând în numele unor utopii care să-i poarte cât mai departe de adevărul a ceea ce știau despre ei înșiși. Un prea târziu care nu lasă însă total locul unui deșert, în care plutește totuși adierea unei posibile salvări. Nu pentru ei, ci pentru cei care vin. Pentru locul pe care l-au iubit și căruia i-au aparținut tocmai pentru că au fost alungați din mijlocul lui. Pentru cerul care se întinde larg peste câmpia aspră din sudul Italiei. Pentru viața care trebuie să continue. În ciuda a tot.

 

*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart, este profesor la Colegiul Național Iași. 

Foto: Alina Sava

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!