Problema poeziei contemporane (pe lângă faptul că e poezie în lumea contemporană) este că, de cele mai multe ori, ar trebui să fie o pagină de blog sau o culegere de Twitt-uri, pentru a evita acel sentiment al cititorului de: „arată a status bun de Facebook”.
La vârsta copierii statusurilor triste despre lume pe Facebook, Radu Nițescu reușește să scrie poezie. Dialectica urșilor este un volum ce pare scris la 4:20 (referință la a fuma iarbă), când de la o muscă amețită sau de la uitat în bec, ajungi la dezbateri despre religie, politică, iubire, sensul vieții și teoria găurilor negre, pe scurt… la dialectică.
De ce însă Dialectica urșilor? La prima vedere, pare doar un titlu frapant, dar pe parcursul lecturii semnificațiile lui se lămuresc încet, „tîgîdîm, tîgîdîm”, cum spune însuși poetul. Din poemul cu același titlu se poate deduce cel mai bine intenția poetului de a scoate din inerție mintea greoaie, posibil în hibernare, a cititorului postmodern, anchilozată în clișee, fetișuri, suprasaturată de visual:
Poate a observat că în spatele ecranului,/ prin termopan, se vede strada./ Aș putea să filmez cum își / mișcă piciorul, compulsiv […] Acasă e beznă, tata a băut singur, s-a uitat / la tv pînă a adormit în fotoliu.
Ce reușește să diferențieze poezia lui Radu Nițescu de stilul colocvial îmbinat cu imaginile sensibile, întâlnit în mai toate poeziile (să le zicem) postmoderne, este modul frust de transmitere a mesajului și de livrare a „punch line-ului”, care încheie poezia și dă sens frazelor ce păreau anterior absurde, astfel încât înțelegi ce a vrut să spună omul ‒ ce se întâmplă să fie și poet, sau invers. Acest lucru reușește să aducă poezia mai aproape de mintea cititorului, care a avut și el momente când, ca orice alt om, a căzut pe gânduri, fie în stația de autobuz, pe peron, fie privind pe geam, la o bere ori la țigară, dar nu a fost destul de poet ca să exprime obiectul ‒ și nici subiectul ‒ contemplației în cuvinte. Sugestiv în acest sens este poemul „mă joc cu bila neagră”:
mă joc cu bila neagră de cauciuc // dincolo de fereastră / se întîmplă/ foarte încet / iarna // şi mă joc cu bila neagră / de cauciuc / ce face un câine / lăsat singur în casă // ce face un om / lăsat singur în / mintea / lui.
Majoritatea poemelor conțin și elemente de artă poetică prezentate într-o manieră ironică și demitizantă:
Senzația e de levitație, dar nu ai avea loc să plutești, / Nu e ca-n casele vechi, boierești, / Dacă ești înalt și întinzi mîna, ajungi la tavan.[…] Ce știi tu să faci nici Houdini nu știe, cîtă magie / să scrii poezie, / dacă ai mai ști și altceva („Poezie bucurie”)
Tema erotică, predominantă în acest volum, este abordată din perspectiva tânărului ce a aflat până la vârsta lui în ce constă sentimentul iubirii și tot ce vine cu sau după el. Cititorul se bucură de o atmosferă încărcată de naivitate jucată, precum cea din poemele Luminițele din ochi sau Cînd eram mic și mă uitam la desene am plîns, ca imediat să fie readus cu picioarele pe pământ de poeme cum ar fi Ce trist e cînd știi că ei toți așteaptă și A fost o vreme cînd fiecare. Poetul nu evită nici expresiile triviale care accentuează senzația că existența cotidiană este lipsită de ideal și sacralitate (Toți avem o inimă Pornhub, Pe la paișpe, în preliminarii).
În ultimă instanță, volumul lui Radu Nițescu are trei mari calități:
- îți pune creierul în mișcare (în limita neuronilor disponibili), fiindcă titlul te urmărește pe tot parcursul lecturii;
- nu plictisește, datorită varietății temelor și a stilurilor celor numai 51 de pagini (inclusiv cuprinsul);
- îți oferă șansa de a spune că ai citit o carte întreagă, ba mai mult, un volum de poezie contemporană.
N.B. Eventualele greșeli sunt cauzate de concentrarea (maximă) a autorului recenziei asupra titlului.
*Iarin – Lorin Timinger este elev în clasa a XI-a la Colegiul Național „Petru Rareș” Suceava.
