La Alecart încercăm întotdeauna să nu rămânem prizonierii unei formule. Căutăm noi modalități de a ne apropia de universul pe care ni-l propun cărțile citite, de personaje, de realitatea lor. Nu vrem să interpretăm, ci să înțelegem. De această dată, volumul de povestiri al lui Adrian G. Romila ne-a provocat și la o altfel de apropiere. Mai întâi au fost cele trei recenzii apărute pe alecart.ro, două dintre ele semnate de colegele noastre de la filo: Ingrid Tudose, Teodora Bolboceanu & Teodora Costache, (secvențe din cele două cronici și si din cronica semnată de profesoara noastră puteți citi mai jos!) care ne-au convins pe deplin nu doar să nu ratăm, ci și că fiecare va descoperi în acest volum un personaj sau o situație cu care să rezoneze.
Astfel că ne-am propus să intrăm cu adevărat în pielea personajelor. Am avut libertatea de a ne alege două povestiri și apoi ne-am imaginat întâlnirea dintre ele printr-un un dialog care să continue viața cu care au fost „dăruite” de către autor. Evident, păstrând contextul și modul lor de a gândi. A fost o formă diferită de critică, în care „jocul” propus de Adrian G. Romila s-a continuat în jocul nostru. Unul serios, desigur, și care a suscitat apoi numeroase discuții aprinse. Pentru a vă face curioși și a vă convinge să nu ratați întâlnirea de mâine cu Adrian G. Romila și cu povestirile sale din Zaruri și minuni, vă invităm să citiți dialogul câștigător imaginat de Iustin Bișog*.
Față în față: Eugen, personajul din Firul roșu al tuturor lucrurilor din lumea asta, și Radu Axente, pictorul din Socrela:
Eugen: Mi se pare absolut fascinant cum refuzăm să acceptăm prezența morții în imediata noastră apropiere, agățându-ne de confortul rutinei. În avion, înainte să ne lovească acel stol de păsări, le explicam amicilor mei că moartea e firul roșu al existenței noastre. Toți mă priveau ca pe un exaltat care le strică pofta de vacanță. Dar când motoarele au luat foc, toată acea aroganță a vitalității s-a pulverizat. Paradoxul este că, deși teoretizasem atât de bine conceptul din perspectivă filosofică, atunci când am simțit fumul și trepidațiile, creierul meu a refuzat să mai proceseze. Am căzut într-o tăcere adâncă, abandonându-mă complet, de parcă tot eșafodajul meu rațional s-ar fi prăbușit odată cu altitudinea.
Radu: La tine a fost un accident, profesore, o fatalitate picată din cer. La mine, însă, moartea trebuia să fie o capodoperă asumată. Gonind pe E85, voiam să transform propriul sfârșit într-o instalație plastică, un happening depresiv care să o lovească pe Daria mai tare decât m-a lovit ea pe mine. Eram convins că dețin controlul asupra acestui fir roșu. Dar estetica morții e o minciună convenabilă. Când acel câine a țâșnit în fața mașinii, am frânat instinctiv, m-am opus din străfundul ființei. Toată regia mea morbidă s-a făcut praf. N-am putut să strivesc un animal eu, cel care pretindeam că sunt gata să mă distrug pe mine însumi.
Eugen: Ceea ce descrii tu confirmă limitele noastre umane în fața implacabilului. Heidegger ne învață că asumarea propriei mortalități ne dăruiește autenticitate. Tu ai încercat să estetizezi sfârșitul, să-l convertești într-un mesaj artistic, dar moartea nu suportă artificii sau regii. Actul tău de a frâna denotă instinctul primar al conservării, care a învins cu ușurință proiecția ta ficțională. Ai vrut să folosești moartea pentru a sancționa superficialitatea din căsnicia ta, dar viața, într-o formă atât de neajutorată, te-a readus la realitate. E o ironie crudă: voiai să evadezi din propriul chin, dar ai descoperit că nu poți deveni călăul altei ființe. Moartea pur și simplu sfidează logica umană.
Radu: Sfidarea logicii umane… ai dreptate, deși o spui cu o răceală academică, cu o detașare ce mă scoate din sărite. Nu înțelegi absurditatea situației mele! În timp ce eu mă jucam de-a demiurgul pe șosea, hotărând când și cum se va trage cortina, moartea lucra pe la spate, pregătind să lovească prima, exact acolo unde eram cel mai vulnerabil. După ce am salvat javra aia, a sunat Socrela. Așa îi ziceam, mai în glumă, mai în serios, mamei Dariei. Voiam doar să scap de umilință, să le dau o lecție definitivă. Dar în timp ce eu căutam o ieșire grandioasă, acasă, la bloc, o ambulanță și SMURD-ul parcau în fața scării. Daria nu mai răspundea la telefon. Eu vânam moartea pe șosele, iar ea, neinvitată, mi-a intrat în casă.
Eugen: Aceasta este esența acelui fir roșu. Îl anticipăm în zborurile noastre, îl teoretizăm sau îl pictăm în tablouri neoexpresioniste, dar rămânem orbi la iminența lui în cel mai intim spațiu al nostru. Ne-am raportat la sfârșit ca la un element exterior. Eu îl foloseam ca pe o armă retorică pentru a mă simți superior amicilor mei, ignorându-le bucuriile simple. Tu îl foloseai ca pe o armă a răzbunării într-o relație disfuncțională. Dar în fața impactului brut – un motor în flăcări sau sirenele unei salvări –, toate pânzele și teoriile noastre se șterg. Moartea nu e o răzbunare calculată; e o tăcere brutală care ne anulează orice pretenție de control.
Radu: Tăcerea aia e absolut insuportabilă. Știi ce m-a oprit cu adevărat pe marginea drumului? Nu frica de neființă, ci limba caldă a acelui câine vagabond care îmi lingea lacrimile. Acel gest mărunt m-a reconectat violent la materia brută a vieții. Eu, pictorul figurilor descompuse de angoase, nu am putut face față căldurii unei ființe vii care cerea afecțiune. Iar acum, tăcerea Dariei… Mă simt strivit sub greutatea propriei aroganțe. I-am trimis mesaje pline de otravă, i-am scris că e momentul să plătească. Dacă a recurs la un gest fatal din cauza mea? Cât de mic ești când realizezi că moartea îi lovește tocmai pe cei pe care voiai doar să-i pedepsești?
Eugen: Aici rezidă cea mai profundă tragedie a conștiinței noastre, Radu: revelația vine mereu prea târziu, însoțită de un sentiment devastator de vinovăție. Ne trăim viața într-o iluzie a permanenței pe care o întreținem din vanitate. Tu te simți vinovat pentru acea „otravă” aruncată la furie. La fel, în clipele în care avionul cobora brusc spre pistă, mă gândeam la futilitatea discursurilor mele pretențioase. De ce nu am ales să râd alături de ei? O confruntare reală cu sfârșitul ne dezbracă de toate măștile. Nu mai sunt profesorul plin de morgă, nu mai ești artistul damnat. Rămânem doar doi oameni îngroziți, paralizați de regretul că am irosit timpul pe dispute derizorii, uitând să prețuim tocmai viața.
Radu: Derizoriul… Ai găsit cuvântul perfect. Ne batem pe orgolii, vanități deșarte, pe chiuvete nespălate și pe un concediu în Grecia, uitând că totul atârnă de un fir incredibil de subțire. Mi-am dorit să rup acel fir pentru a ieși învingător într-un joc absurd. Acum, stând pe marginea drumului cu inima bătând să-mi spargă coastele de teama că o pierd pe Daria, realizez că singurul lucru care contează este să fii acolo. Să te întorci acasă. Am fost atât de orbit de fascinația morții, încât am refuzat să văd lumina. Nu e nicio capodoperă în moarte, profesore. E doar o salvare parcată oblic și un gol pe care nicio artă nu-l va mai putea acoperi.
(*Iustin Bișog, clasa a IX-a B, mate-info, premiat și anul acesta la faza națională a olimpiadelor de matematică -Medalie de Bronz- și de chimie – Premiul al II-lea și Premiul Special pentru cea mai bună probă practică, Medalie SChR.)
Teodora Bolboceanu & Teodora Costache: „Ceea ce Eugen propune însă este o acceptare a deconstrucției. Moartea nu este percepută drept un „eveniment” exterior, un element improbabil care ar putea să întrerupă arbitrar planurile de vacanță. Ea reprezintă felul natural în care materia din care ne alcătuim se desface atunci când hazardul, reprezentat aici de un stol de păsări, un lucru banal și aparent inofensiv, ne destabilizează traiectoria. Moartea se ascunde tocmai în detaliile pe care le considerăm derizorii. Ea este inclusiv în baletul aproape penibil al stewardeselor pe care nimeni nu îl urmărește cu atenție, privirea lor fiind îndreptată spre destinație, spre viitorul ce pare întru totul asigurat deja, instructajul devenind el însuși elementul care perturbă.”
(Articolul complet poate fi citit AICI)
Ingrid Tudosă: „Dacă în Nimic bizarul se manifesta ca o absență/dispariție totală a lumii, ca deschidere spre un soi de neant, în Socrela acesta îmbracă haina unei coincidențe brutale care spulberă planul riguros construit al personajului de a-și pune capăt zilelor. Gonind pe E85, el își pregătește finalul spectaculos, căutând locul ideal pentru un impact decisiv care să-l elibereze de vrăjeala ieftină a existenței și de umilințele unei căsnicii eșuate. Totuși, acest ,,ritual’’ al sinuciderii, menit să-i aducă artistului un sfârșit așa cum și-l dorește – onorabil, estetic, dramatic, răzbunându-i micile și marile eșecuri – este întrerupt de o ironie a sorții, de o ,,aruncare a zarurilor’’ necruțătoare, ce răstoarnă complet ordinea prevăzută a evenimentelor.
În timp ce acesta caută un stâlp sau un pod pentru impactul final, telefonul explodează de mesaje de la soția sa, Daria, care trece cu o viteză amețitoare de la jigniri și furie la rugăminți disperate și promisiuni de divorț. Însă adevăratul element de arbitrar, acea „minune” care deturnează tragedia, apare sub forma unui câine cenușiu care îi taie calea. Finalul povestirii ne aduce însă în fața unui moment cutremurător, care reîncadrează întreaga meditație asupra hazardului.”
(Articolul complet poate fi citit AICI)
Nicoleta Munteanu: „Indiferent în ce ordine, a lumii de aici sau a alteia, se situează întâmplările din povestirile acestui volum al lui Adrian G. Romila, ele surprind exact acea intrare în magma cotidianului a ceva ce zguduie, pentru o clipă, liniaritatea banalului. Indiferent că este vorba de defecțiunea unuia dintre motoarele avionului în care doi prieteni ajung să vorbească, așteptând să ajungă pe țărmul grecesc în vacanță, despre moarte – cu o lejeritate ce pare a provoca destinul (Firul roșu al tuturor lucrurilor din lumea asta), despre hotărârea unui bărbat de a le arăta în sfârșit tuturor că decizia de a se sinucide nu e doar o formă de șantaj și slăbiciune, dar care îl pune față în față cu gestul soției de a renunța la propria viață (Socrela), despre chipul unui cowboy ce apare în toate fotografiile de vacanță ale familiei (Cel care apărea în pozele noastre din vacanță) și care e „acceptat” în cele din urmă ca făcând parte din familie sau doar de înțelegerea a ceva ce până atunci nu ajungea să se impună ca adevărat conștiinței (în Teddy Bear, un adolescent e convins că o va impresiona pe fata pe care o iubește, o așteaptă în parc și apoi în fața apartamentului ei fără a vrea să accepte evidența până când jucăria de pluș găsită îl face să priceapă că seara va avea pentru el aceeași culoare ca cea a ochilor ursulețului, culoarea dureroasă singurătății), povestirile creează o stare. Scot la suprafață ceva adânc și neliniștitor. Amintindu-ne că viața ni se joacă mereu la zarurile întâmplării sau că în ea pot apărea mici falii în care minunea să-și facă simțită prezența.”
(Articolul complet: AICI)
Adrian G. Romila (n. 1974) este absolvent al Facultății de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi și al unui master în literatură comparată şi folclor. A finalizat în 2005 un doctorat în folclor şi antropologie culturală la Facultatea de Litere din Iași. A debutat cu poezie în „Symposion” (1996), suplimentul literar al ziarului „24 ore” din Iaşi și a scris articole în presa studențească de la sfârșitul anilor 1990. A semnat cărți de eseuri, critică literară și proză scurtă. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și al PEN Club România, deține rubrici de cronică literară în diferite reviste de cultură, cum este „Dilema” și este redactor la trimestrialul cultural „Conta”, editat la Piatra-Neamț. Pentru romanul Acasă, departe a obținut mai multe premii importante cum ar fi Premiul „Observator cultural” pentru Proză sau Premiul liceenilor la FILIT.
Pictura copertă articol: Ioniță Benea
