23 septembrie 2021.
O întâlnire cu un om. Poet. Și o întâlnire cu un volum de poezie despre schimburi generaționale, despărțiri și maturizare, despre „un silent party cu parașute care se deschid când chiar nu mai ai niciun chef să ateriezi controlat” sau nu se deschid la timp și te fac să trăiești acut senzația de abandon când te afli în picaj, la câțiva metri de contactul cu un dezastru emoțional (așa cum ni-l prezintă Alina Vițel). Un volum care construiește un univers și îl ilustrează din perspectiva ochiului injectat al poetului, anterior rănit de scânteia aparatului de sudură, „care încearcă să sudeze imaginea sa ca tată cu imaginea sa ca fiu, să apropie ipostaza pierderii tatălui de cea a nașterii fiului său” și să ne arate „care sunt și unde se topesc marginile metalice ale ramelor care încadrează fotografiile cu nou-născuți și decedați” (Andrada Strugaru). E cartea unei despărțiri și de tinerețe, nu numai de tatăl meu. E cartea prin care mi-am luat adio de la tinerețe (Claudiu Komartin). Nostalgia și asumarea coexistă, în mod paradoxal, în glasul lui Claudiu Komartin atunci când este întrebat de schimbarea impulsurilor vieții. Totul se schimbă cu trecerile vârstelor. Corpul suferă și el tot felul de contaminări.
„A venit frigul și lumina supurează” (Strofe, Claudiu Komartin)
Frigul de care vorbește Claudiu Komartin este același care se simte afară și ne-a indus tremuratul anterior intrării în sala de la Casa Muzeelor. Un frig care se simte și în poezia sa, un frig visceral, produs de o maladie sentimentală. Liniște deplină în sală, deasupra se ridică vocea gravă a unui poet care își citește poemele. Un poet, pentru că, în fața privirilor pătrunzătoare ale celor prezenți, el este deposedat de identitate, de trecut, de partea poveștii de viață care nu e legată de versurile scrise. Dezvelit de straturile de haine, de carne, de os, rămâne doar un suflet al unui poet, vulnerabil, suferind, care și-a construit o lume din toată tristețea, durerea și frustrarea simțite. Și pe aceasta trebuie să o așeze acum pe o tavă cât mai frumos ornată (altfel e respinsă de public) și să ne-o prezinte și să resimtă în fața noastră toată emoția trăită când a așternut cuvântul pe hârtie. „Trebuie să îl rugăm pe Claudiu Komartin să ne citească câteva poeme din acest volum. Pentru cei care nu au simțit încă tensiunea, starea de inconfort sau ceea ce înseamnă să trăiești acel impuls de a fi altfel” (Nicoleta Munteanu).
„O carte de o tristețe sfâșietoare” (Bogdan Crețu)
Bogdan Crețu, critic literar, invitat la întâlnire alături de Claudiu Komartin, privește lumea creată de acesta și o face vizibilă prin propriul ochi, neafectat de flama de sudură, dar martor al pârjolului pe care îl face aceasta în volumul discutat. Privește această lume, o disecă, încearcă să deslușescă originea sa în haosul de stări și suferințe, o coase la loc. Ceea ce a descoperit și a decis că trebuie să ne fie spus, ceva esențial pentru a putea „gusta” din volum cu adevărat, este că universul lui Komartin e unul care revelează esențe fără a-și propune să o facă. Avem în față o lume care se ascunde în spatele cuvântului, în care fiecare strigăt de durere este decupat și transformat într-o imagine frumoasă și, în același timp, brutală, în care „fericirea se înhață cu forța”. Și avem în față o poezie „curajoasă”.
„Cred că din călduț nu se poate face o poezie foarte bună.”(Claudiu Komartin)
Trecem, odată cu întrebarea detensionantă pusă de Bogdan Crețu invitatului nostru, în urma căreia am fost surprinși să aflăm că autorul Autoportretului în flamă de sudură nu știe, de fapt, cum se folosește un aparat de sudură, la sesiunea de întrebări adresate de public. Descoperim că tensiunea este esențială pentru o poezie bună, că numai din emoție pură, acaparantă se pot naște versuri care să transmită ceva mai departe, chiar dacă „e înțeleasă de oameni în multe feluri”, chiar dacă poți „scrie despre un scaun și cititorul să îl considere masă”. Întrebat, apoi, dacă își consideră poezia o „artă justă”, Komartin declară: „Poezia mea nu este o artă, este o mărturie a mea. Dacă reușesc să fac și ceva estetic, it’s in the eye of the beholder, nu mai depinde de mine”.
Poeții mari niciodată nu lasă loc. (Bogdan Crețu)
Întrebarea „Ce disprețuiți cel mai mult în poezie” aduce cu sine un dialog între cei doi invitați. „Poezia care urmează o modă”, spune Claudiu Komartin. Orice poet începe prin a urma o modă, un curent sau un alt poet mare. Trebuie, însă, să știe când să se oprească, pentru că imitarea este imposibilă. Așa cum precizează Bogdan Crețu, „poeții mari nu pot fi imitați, dacă încerci, devii un măscărici.”
Este scrisul o formă de libertate sau o formă de a rămâne captiv în ceea ce simți?
Claudiu Komartin formulează un paradox. Scrisul, pentru el, „e și otravă și antidot. Pe de o parte, sigur e o eliberare, o terapie, dar, în același timp, e și o scufundare pe verticală în toate lucrurile tremurânde și greu de oprit din cutremure care sunt în noi”. Poezia nu vine dintr-o stare simplă, ușor de înțeles. Asta ar însemna superficialitate. Poezia și crearea ei presupun un mix de emoții contradictorii, lipsite de coerență. La urma urmei, nu poți fi coerent dacă vrei să scrii poezie, pentru că versurile tale nu vor mai putea genera întrebări, iar poezia „nu e un răspuns”.
După întâlnirea cu Claudiu Komartin am rămas cu emoții confuze, dar puternice – pe de o parte, simțeam o liniște profundă, dată de prezența la un dialog dezinvolt, lipsit de formalisme, pe de altă parte, o tensiune apăsătoare, impusă de momentele de recitare a poeziilor din volum și de conversația despre procesul de scriere și tumultul interior mereu prezent pe parcursul său. În final, totul se rezumă la o întrebare: „Cum se naște, de fapt, poezia?”. Răspunsul le aparține acelor poeți născuți, iar nu făcuți, singura specie de poeți care e capabilă să scrie poezia care contează, adică Poezie.
P.S. Întâlnirea cu Claudiu Komartin a reprezentat acel impuls de care o nouă generație de alecartieni avea nevoie pentru a veni pe scena literaturii timp de patru ani pentru a pune întrebări sau pentru a se hrăni din povești. Mulțumim din nou, Claudiu Komartin.
*Ștefana Albu este elevă în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași.
