Spectacolul Sindromul Quijote, în regia lui Radu Ghilaș, câștigător al primei ediții a proiectului Lecturi 3, a adunat la Liceul Varlaam un grup de tineri interesați de problematica acestuia și dornici să discute apoi cu invitatul nostru, actorul Dumitru Georgescu (Fiul) despre familie și școală. Din momentul în care înregistrarea a pornit, a fost imposibil pentru fiecare să nu regăsească frânturi din sine în personajul principal – băiatul adolescent al unei familii în aparență echilibrate, fericite, care se bucură de succes. Expresiile, gândurile, speranțele lui păreau a fi rupte din realitatea în care trăim, desprinse din problemele acestei generații tinere care încearcă a se adapta imaginii pe care o pretinde lumea în care trăim și care conduce la derapaje grave. Dumitru Georgescu a remarcat că rolul personajului pe care l-a interpretat este unul actual, care are ca punct de plecare experiența unor oameni din jurul nostru și că poate apropia „povestea” din spectacol de cea a unor prieteni, ba chiar și de a sa, de imaginea unui tată strict.
Având ca pretext rolul și spectacolul la care ia parte Dumitru, dialogul s-a deschis spre mai multe direcții, idei, perspective: de la sentimentul captivității într-o familie în care nu se comunică decât superficial, până la problema bullying-ului, a elevului „perfect” și perfecționist, a anturajului și, în final, a omului care devine produsul mediului în care trăiește, care se schimbă prin ceilalți, dar care are libertatea de a alege granițele sau formele pe care le va impune evadarea sa.
Eu trebuie să fiu perfect și să nu greșesc niciodată. Este dorința tatălui meu.
Cele trei personaje (mama – Doina Deleanu, tatăl – Adi Carauleanu, fiul – Dumitru Georgescu) trăiesc într-o singurătate apăsătoare, în care nimeni nu înțelege pe nimeni și nu dorește a o face, în care pare mai ușor să livrezi o imagine a fericirii, a recunoștinței, a înțelegerii decât să apropii real aceste sentimente de tine. Familia lor pare a fi un univers instabil, spart în mai multe microuniversuri în care fiecare este blocat, fără dorința de a-l întâlni pe al celuilalt. Fiul din început nu este, evident, fiul din final. El afișează o mască pentru părinți și anturajul în care trăiește, o mască pe care urăște a o purta. Personajul din primele scene este rigid, captiv într-o existență căreia nu vrea să îi aparțină, prizonierul imaginii elevului perfect, olimpic, a viitorului om de succes, a omului nefericit și neîmplinit într-un final. În cea de-a doua ipostază, trecând cumva dintr-un punct extrem în altul, băiatul evadează într-o lume a preocupărilor care îl pierd, a drogurilor, a anturajului nefericit, având un soi de aroganță, de încăpățânare, de nevoie de răzbunare. Pornind de la această ipostază, am discutat despre nevoia comunicării, nevoia de a-i arăta celuilalt că există cineva care îl înțelege. Dumitru Georgescu s-a apropiat de personajul său și a propus o alternativă, vorbindu-ne despre experiențe personale, oferindu-ne mici frânturi din viața sa. Soluția la care am ajuns a fost comunicarea, necesitatea de a învăța să discuți cu celălalt, copil/elev/prieten, astfel încât „devierile” să nu fie majore, să descoperi din timp ce drum ți se potrivește. Singura frică pe care actorul i-o atribuie personajului său este cea de a nu fi prins de părinții lui, de a nu-i descoperi lipsa de la pregătirile de fizică, relația „nepotrivită” și, cel mai important, vina în moartea obezului.
Nu vreau să-i dezamăgesc pe ai mei, ei țin foarte mult la mine și întotdeauna au dorit ce e mai bun pentru fiul lor.
Ceea ce am simțit eu a fost o frică a tânărului de a nu fi el însuși, de a ajunge martor al unor ciocniri, al unor demascări, de a se pierde cu totul. Deși avea uneori curajul de a spune ce simte, nu era ascultat. Ieșind sau fiind forțat de către părinți să iasă dintr-o iluzie, din lumea poveștilor, a lui Făt-Frumos, fiul este introdus, de fapt, într-o altă iluzie, cea a realității construite de către aceștia, a vieții de succes, o lume care îl îmbolnăvește.
Reacția sa poate fi un semn al răzvrătirii, al nevoii de împotrivire; de aceea vina nu poate fi luată și așezată pe umerii unei singure persoane, la fel cum poveștile, așa cum e evident din spectacol, se schimbă odată cu cel care le povestește. Pe de o parte, familia și școala trebuie să susțină tânărul, fiind spații unde un copil învață ce înseamnă cu viața (dar nu se întâmplă așa), pe de alta, anturajul e cel care îl modelează, însă nu și cel care îl ține aproape de principiile asimilate anterior care se dovedesc niște vorbe goale și atât.
Spectacolul aduce în față prezențe absente, părinți care cred orbește că își cunosc copilul pe care îl țin captiv într-o lume cu idealuri și scopuri mercantile și mecanizate, plină de ipocrizie, dar și un adolescent care nu știe cum și unde să găsească salvarea și se aruncă în acte (auto)distructive. În acest context, Dumitru Georgescu ne-a vorbit despre o vină comună ce se desprinde din acest spectacol care s-a dorit un semnal de alarmă asupra ipocriziei și, în egală măsură, asupra vulnerabilității.
Într-o lume în care există timp, nimic nu se mai poate întoarce.
Alegând această replică drept una dintre preferatele sale, Dumitru Georgescu ne-a amintit despre imposibilitatea de a mai da timpul înapoi, de a mai putea schimba ce s-a întâmplat, aspecte evidente, însă foarte dure atunci când conștientizezi că, odată cu timpul, nu mai poți întoarce nici cuvintele, nici acțiunile, nici pe tine la cel care ai fost. Oricât de frumos sună a ierta și a merge înainte, undeva, într-un loc mic, stă pitită amintirea a ceea ce ai făcut. La ea te întorci uneori cu regret, alteori cu bucurie. Iar într-o lume în care nu mai putem schimba nici măcar o secundă consumată, avem nevoie de grijă, de empatie, de răbdare cu noi înșine și cu ceilalți. Dumitru Georgescu ne-a vorbit despre puterea cuvântului și a acțiunilor noastre, despre câtă însemnătate prind ele, despre cum capătă nuanțe pozitive sau negative și despre cum suntem construiți din toate aceste amintiri și lucruri ce au avut impact, voluntar sau involuntar, asupra noastră. Iar de aici, în final, am ajuns la puterea teatrului, de fapt, a actorului care ne pune față în față cu problemele actuale, cu imagini ale unui posibil noi, ale derutelor și ale nefericirilor noastre.
Și dacă Sindromul Quijote adaptează viziunea lui Cervantes realității, prezentului, aducându-ne mai aproape unii de ceilalți, vorbind despre fiecare dintre noi, întâlnirea cu Dumitru Georgescu (deși destul de scurtă atunci când te prinde) a reușit să ne demonstreze că e bine să bați câmpii prin poezie, că teatrul, cărțile, arta vor avea mereu putere asupra noastră, că ne vor modela și, cel mai important, că dialogul s-ar putea să aibă un impact enorm și să fie cel mai fain lucru pe care îl poți face atunci când rezonezi, când simți la fel cu celălalt.
*Denisa Grădinaru este redactor Alecart.
