Când am închis fereastra de la întâlnirea pe Zoom cu Laura Ștreangă, mi-am amintit ce se spune despre vigoarea tinereții, despre acea energie aprigă și intens colorată, luminoasă, care mereu poartă cu sine o poveste. Timpul dialogului cu ea a trecut (repede) și sentimentul rămas a fost de un puternic echilibru, de o armonie între cauza, efectul și perspectiva problemei, concluzia fiind că succesul implică eșecul și bucuria presupune revalorizarea unor momente mai puțin plăcute. Miezul discuției noastre alecartiene de ieri a fost articolul scris de Laura Ștreangă, în care analiza cinci regrete ale adolescenței ei. La final, am înțeles că acele regrete au propria formă și culoare și că sunt, în definitiv, niște lecții de viață.
Disecția olimpiadelor:
„Eram foarte concentrată să învăț și nu mă preocupa suficient realitatea socială din jurul meu, nu aveam destule păreri despre lume, nu citeam știrile, nu știam ce se întâmplă în alte țări. Trăiam într-un orizont spiritual prea elitist.”
Laura a făcut o analiză pragmatică și sinceră a ceea ce implică olimpiadele, concursurile și intersecția lor cu viața de adolescent. Trebuie să precizez încă de la început că niciun moment, nici în articolul său, nici în dialogul cu noi, ea nu s-a detașat și nu a regretat experiența pe care a trăit-o ca olimpică în anii de școală. Ceea ce consideră că trebuie schimbat e doar modul în care sunt privite aceste concursuri. Ele nu pot rămâne singura formă de validare a unui tânăr. Nu doar olimpicii sunt modelele spre care e necesar să se privească, ci orice tânăr care are o pasiune și care arde intens pentru ea. Noțiunea de performanță trebuie redefinită în sistemul românesc de învățământ.
Dincolo de beneficii, printre care se numără anduranța, capacitatea de a face față unui volum mare de muncă, exercițiul autocritic și deprinderea de a cere un feedback, Laura observa că există și altceva în spatele strălucirii și excelenței pe care le supralicităm. La noi, olimpiadele au ajuns, din păcate, să fie un obiectiv, un punct în care trebuie să ajungi ca să ți se garanteze valoarea. Uneori, singurul. Întrebată de ce s-a creat acest cerc vicios în care sunt prinși deopotrivă profesori și elevi și în care s-a pierdut plăcerea competiției, deoarece, fiind un mijloc de validare, se exclude bucuria în detrimentul unui rezultat, Laura ne dezvăluie două fețe ale problemei. Pe de-o parte, crede ea, există o presiune a părinților care își doresc recunoașterea muncii și a talentului copiilor lor și, pe de alta, mentalitatea că olimpiada (și doar ea) îți garantează succesul pe termen mediu și lung, adică „te face om”. În ceea ce o privește, Laura este recunoscătoare părinților ei, care i-au respectat întotdeauna deciziile și au încurajat-o să fie independentă. Însă, adeseori, eforturile familiei se concentrează pe cultivarea performanței, dar într-un sens greșit: copilul care manifestă o anumită aptitudine către un domeniu este încurajat să performeze, chiar dacă este vorba doar despre un dat natural, nu despre o pasiune autentică. Se va alege o materie „sigură”, de preferință reală, se va căuta un profesor care are performanțe și un liceu cu tradiție în obținerea rezultatelor notabile. Curând, copilul nu va mai fi întrebat care este pasiunea lui și dacă aceasta se suprapune (măcar parțial) peste domeniul ales. Cred că fiecare dintre noi am cunoscut cel puțin un astfel de coleg sau o situație asemănătoare și am constatat că de multe ori, după obținerea unui mult dorit (și așteptat) rezultat, totul se transformă în datoria de a păstra imaginea de olimpic, de elev care excelează.
Există și confruntarea cu o altă realitate, despre care Laura nu a ezitat să vorbească: „Aveam colegi care erau foarte pasionați, talentați, inteligenți și informați, care însă nu mergeau la olimpiade și, de aceea, simțeau că nu contau la fel de mult și nu avea același statut ca olimpicii. De ce în școală se întâmplă ca unii să aibă senzația că nu aparțin deplin acestui mediu, că nu sunt vizibili, că nu contează în mod egal?”. Întrebarea aceasta (fără răspuns) este cea care doare cel mai tare, căci, nu de puține ori, s-a întâmplat să stau în Sala de festivități a colegiului, să ascult discursurile olimpicilor (știam că niciodată nu voi avea ocazia să fiu și eu printre ei) ca, mai apoi, să ajung la oră și să fiu invizibilă în continuare. Pentru colegii mei olimpici și pentru o parte dintre profesori. Ceea ce am simțit sunt convinsă că simt majoritatea celor ale căror fotografii nu se găsesc pe holurile liceului în care învață, a celor care fac voluntariat, scriu, participă la dezbateri, cântă la chitară (în fine, au o pasiune) și care rămân, de-a lungul întregii lor adolescențe, anonimii claselor cu olimpici.
În acest punct al discuției noastre, s-a impus o primă concluzie, și anume că o școală valoroasă are nevoie și de ceilalți elevi. Doar diversitatea pune în lumină și valorizează calitățile fiecăruia, ne determină să căutăm modele, să ne cultivăm aptitudinile, să dorim să perseverăm. Dacă am fi toți olimpici, toți capabili de performanță, pur și simplu, ideea de olimpiadă și-ar pierde înțelesul. Ceea ce am văzut în articolul Laurei nu este o traducere a suferinței, ci regretul că nu a explorat destule spații în anii de liceu, iar acest „rest” a trebuit umplut ulterior, când timpul nu mai e la fel de generos și specializarea impune o altă atitudine față de domeniile prea puțin tatonate până atunci. „Nu cred că ar trebui să dispară concursurile. Dar, atât timp cât în școală nu contează dacă poți să cânți extraordinar la chitară, dacă dansezi, dacă pictezi, poate nu ar trebui să facem un mare eveniment nici din olimpiade – în fond, ele sunt doar o altă activitate extracurriculară.”
Pasiunea & mediul academic:
„Persoanele cu aptitudini pentru domeniile reale mă întrebau la început de ce literatură, mai apoi de unde pasiunea pentru științe sociale, și aproape întotdeauna ce viitor mă așteaptă dacă voi continua acest drum. Mereu a existat o nevoie de a mă justifica în legătură cu olimpiada de română și cu opțiunea mea pentru facultate (Filosofie, Politică și Economie). A fost și o mică luptă interioară, pentru că uneori dubiul ajungea până la mine însămi.”
Laura ne povestește apoi despre faptul că, alegând să urmeze în liceu profilul mate-info, s-a bucurat de multe lucruri interesante și că nu a regretat niciodată această opțiune. Cu siguranță, mărturisește ea, la facultate, când a avut cursuri de matematică, economie și statistică, s-ar fi descurcat mult mai greu fără pregătirea riguroasă din anii de școală. Fiind eu însămi elevă la mate-info, m-am bucurat să aud acest lucru, căci simt că diversitatea materiilor pe care le studiem te învață să explorezi și să îți găsești o afinitate. De aceea, am ales să o întreb pe Laura, revenind pentru scurt timp la discuția despre competiție, cum se transformă aceasta în ceva toxic, într-o obsesie. „E un cerc vicios, ne preocupă prea mult locul din clasament și am face aproape orice ca să fim foarte buni, cei mai buni; uităm toate celelalte aspecte conexe care stau în spatele olimpiadei și alegem să nu vorbim despre sănătatea mintală, despre stres, despre dezvoltarea personală. În multe cazuri, participarea la olimpiadă nu presupune o muncă de inovație ori creativitate, ci în primul rând un efort de asimilare. Respect această muncă, dar am înțeles că nu e atât de importantă pe cât ne imaginăm noi.” Poate că dacă olimpiada ar conta la fel de mult ca celelalte activități din timpul liceului, am elimina concurența distructivă și am avea rezultate mai oneste și mai transparente. Excelența ar veni atunci strict din pasiune.
Despre călătoria prin adolescență:
„Cred că adolescența te influențează în măsura în care o lași să îți determine drumul. Dacă ai o minte critică, te autoanalizezi și vrei să-ți îmbunătățești punctele slabe, sunt convinsă că deprinderile din tinerețe pot fi schimbate. Este ușor să te lași dus de val odată cu terminarea studiilor și să privești liceul drept cea mai frumoasă perioadă a vieții – dar eu cred că entuziasmul și curiozitatea ar trebui să ne ghideze și experiențele de adult. Lumea va fi mereu un loc al căutărilor și al descoperirilor.”
Laura ne spunea că dacă olimpiadele au ajuns să ne deranjeze, acest fapt se întâmplă pentru că suntem privilegiați. Victimele reale ale sistemului sunt cei care nu au voce, însă noi avem responsabilitatea de a pune sub semnul întrebării toate aspectele care trebuie îmbunătățite și acest lucru se face documentându-ne, gândind critic, scriind, împărtășind idei, implicându-ne. Ideea că facem parte dintr-o societate pe care o putem schimba m-a făcut să mă bucur într-o și mai mare măsură că există tineri ca Laura care aleg să vorbească liber și să fie sinceri cu cei care încă se află în formare. „Atunci când ai o pasiune și vrei să o cultivi, mai ales dacă în mod obișnuit nu ar fi validată de sistemul nostru de educație, tinzi să dezvolți anumite abilități antreprenoriale, ori găsești motivația de a organiza ceva pe cont propriu. Și cu astfel de mici inițiative, într-adevăr, apar și diversitatea, și dezvoltarea, și, încet, dar sigur, schimbarea.”
Când Mălina a întrebat care au fost cele mai enervante prejudecăți cu care s-a confruntat în liceu, după ce Laura a amintit că și-ar fi dorit să aibă mai puțină încredere în autoritate, răspunsul ei a surprins independența de spirit necesară oricărui adolescent și tăria de a-ți asuma ceea ce crezi, chiar dacă în jurul tău auzi doar opusul: „În primul rând, cred că nici măcar nu este așa de important să încerci să contrazici autoritatea. Sistemele au o mare inerție, iar dacă nu sunt obișnuite cu dezbaterile sau autoevaluarea, un proiect nou și o listă de argumente nu vor aduce o schimbare substanțială peste noapte. Cel mai important este să nu lași prejudecățile din jur să te schimbe pe tine și să îți taie elanul, dacă tu ai aspirații și convingeri proprii.”
Am vorbit apoi și despre munca până la epuizare, un aspect atât de admirat încă în școala românească. Încă o dată, opinia Laurei a fost categorică: „Nu cred că este o practică eficientă, ci fundamental greșită. Când am fost epuizată, am pierdut din spontaneitate, creativitate și concentrare. Drept urmare, nu am fost în cea mai buna formă a mea în momentele în care ar fi contat acest lucru. De asemenea, efortul la limită aduce cu sine o presiune uriașă asupra rezultatului – ceea ce în sine poate conduce la eșec.” De aceea, ne-a spus Laura, pentru ea a fost important să se bucure, să fie fericită, în toate momentele pregătirii (și ale vieții), nu doar când și-a împlinit un scop.
Literatură
„Este vreun roman pe care nu l-ai citit în liceu și ai fi dorit să ai timp să o fi făcut?”
„Multe romane ale autorilor clasici – de obicei, pe acestea le ai notate pe o listă și îți spui că vrei neapărat să le citești. La autorii contemporani se ajunge mai ușor. Regretele mele sunt legate de Idiotul lui Dostoievski și În căutarea timpului pierdut, al lui Proust.”
O observație foarte interesantă a fost legată de faptul că la matematică-informatică întâlnim acel tip de mediu provocator prin dinamica materiilor pe care le studiem, ceea ce amplifică pofta de lectură: „Aveam mai mult timp pentru literatură în liceu, căci eram la mate-info și simțeam nevoia de a face și alte lucruri; de cele mai multe ori, acestea însemnau plăcerea de a citi, de a evada în imaginația altor oameni, de căuta experiențe.” Lucrurile se schimbă în facultate, când lecturile devin mult mai aplicate, în special când este vorba despre un domeniu umanist, cum au stat lucrurile în cazul Laurei. Pe de altă parte, plăcerea Iuliei, sora ei, de a-și dedica timpul lecturii, de a scrie despre cărțile pe care le consideră interesante (a făcut-o și aici, în Alecart), în ciuda domeniului în care ea se specializează și care nu are nicio legătură cu literatura, e o dovadă că bucuria de a citi nu se pierde niciodată și că timpul dedicat cărților e uneori mai ușor de găsit atunci când, profesional, ești într-un domeniu real. Ajungând apoi la diferența dintre a scrie texte originale și a realiza o recenzie sau a comenta un fragment, o idee, și la diferitele tipuri de cerințe pe care Laura le-a întâlnit în cei șapte ani de participare la olimpiada de limba română, ea observa că: „Mi se pare în regulă că concursuri care testează abilități diferite. Mie îmi plăcea să scriu, dar nu a fost o mare parte a experienței mele cu literatura. Mi-ar plăcea să public la un moment dat un roman, e visul meu de mică”.
Ultima parte a dialogului nostru a evocat câteva momente din anii de facultate ai Laurei. Ceea ce a surprins-o la început a fost faptul că studenții sunt încurajați în Marea Britanie să nu fie întotdeauna de acord cu ideile unui filozof sau scriitor. „A fost un mic șoc să constat, la facultate, că suntem încurajați să contrazicem filosofi de renume dacă ideile noastre sunt coerente și bine justificate. La început, percepeam drept orgoliu sau insolență ca un student în formare să susțină că argumentul autorului X nu este valid. Acum, o văd ca pe o excelentă modalitate de a-ți testa gândirea și convingerile. Cred că printre elevii și profesorii din România există multă disponibilitate în a dezvolta acest spirit critic și la noi, dar programa nu este favorabilă și inerția este deocamdată mai puternică.”
Spre final, am aflat și care sunt intențiile Laurei, precum și dorința ei de a se implica în rezolvarea problemelor țărilor în curs de dezvoltare, de a contribui la schimbarea de mentalitate, de a fi activă în ceea ce privește provocările lumii în care trăim. Nu pot decât ca, alături de colegii mei, să-i doresc succes, să sper că peste ani îi voi citi romanul și că va avea forța să rămână la fel de onestă și de deschisă ca până acum. Nu în cele din urmă, îmi doresc ca atât ea, cât și Iulia, să rămână alecartiene și să existe o întâlnire (poate cu amândouă în același timp, cine știe) față în față, nu doar una mediată de un ecran.
Nu vreau să închei înainte de a mărturisi că pe Laura o admiram încă de când îi vedeam silueta pe holurile școlii sau imaginea oglindită în fotografiile de la panoul olimpicilor. O admiram pentru că era olimpica Laura Ștreangă. Acum îmi dau seama că am admirat-o doar pentru un rezultat, nu pentru ceea ce este ea cu adevărat. Și o admir într-o și mai mare măsură!
P.S. Pe parcursul dialogului online cu Laura au fost invocate alte două opinii publicate în Alecart: cea a Ralucăi Anisie („Avantajul de a nu fi olimpic”) și cea Iuliei Ștreangă („Conversație despre eșec”).
*Alina Sava, redactor Alecart și președintă a Consiliului Județean al Elevilor, este elevă în clasa a XI-a, mate-info, la Colegiul Național Iași, .
