Trebuie să învățăm să fim iarăși o comunitate și să nu așteptăm directive.
În cadrul întâlnirii de ieri am avut (din nou) șansa de a ne simți liberi, de a face ceea ce ne place sfidând regulile, ordinea și ieșind, cel puțin deocamdată, din spațiul reprezentativ al sistemului de învățământ românesc. Am strecurat acel deocamdată înadins printre cuvinte, deoarece întâlnirea în afara sălii de clasă din după-amiaza de ieri cu domnul Marcel Bartic (profesor de istorie și directorul liceului Little London din București) a (re)adus speranța în legătură cu ceea ce reprezentăm noi pentru societatea românească, în legătură cu o anumită susținere, necesară de altfel, și cu un impuls sau cu determinarea de a urma un obiectiv, nu propriu, ci comun, pentru că, în primul rând, trebuie să învățăm să fim iarăși o comunitate și să nu așteptăm directive.
Discuția a prins contur datorită unei onestități și a unei modestii dezarmante, a unor idei, paranteze stufoase, răspunsuri, soluții și gânduri de care eram măcinați, fie că acestea vizau sistemul de învățământ românesc, gruparea Criterion sau corectitudinea politică, discuția deschizându-se inclusiv spre situația actuală din Statele Unite sau spre perioada comunistă. Urmând să aflăm faptul că înțelegerea tuturor acestor aspecte înseamnă, de fapt, ieșirea din ignoranță, aplicarea unui filtru care acordă semnificație detaliilor și care nu ne impune limite. Plonjarea în interiorul mecanismului din care facem cu toții invariabil parte ne-a obligat să privim intransigent o altă fațetă a realității, așa cum se întâmplă de fiecare dată când cineva ne amintește că este necesar să ne încredem în propria cunoaștere și în capacitatea de a ne confrunta cu nedreptățile mari și mici ale sistemului. Domnul profesor Bartic ne-a prezentat într-o manieră convingătoare o imagine concretă a unui sistem de învățământ pe care mulți dintre noi l-am fi considerat utopic și irealizabil în România, dar care devine posibilă dacă. Și aici intervin numeroși dacă, dar principalul ține de disponibilitatea fiecăruia de a schimba ceva (nu pentru sine, ci în comunitate).
Ideea principală la care vom reveni cu siguranță în urma provocatoarei discuții de ieri este reprezentată de dorința fiecăruia de a evolua și de a aduce o schimbare benefică viitoarelor generații: Noi înșine trebuie să transformăm școala, pentru ca școala să ne transforme la rândul ei, ne-a spus invitatul nostru. Astfel, scopul unui sistem de învățământ este de a asigura o continuitate dezvoltării tinerilor de azi și de mâine, dar pentru acest fapt avem nevoie de revizuiri din multe puncte de vedere, începând cu perspectiva colectivă asupra problemelor societății: Nu există o comunitate destul de mare de oameni în țară care să solicite public accesul la o educație mai bună în România. Am auzit vorbindu-se de autostrăzi, de creșteri salariale, de pensii, însă preocuparea pentru pregătirea profesorilor conform unui nou curriculum, pentru modernizarea școlilor și a programei sau pentru dezvoltarea în sine a sistemului educațional reprezintă un subiect prea puțin abordat. Am rămas cu viziunea optimistă pe care o are domnia sa asupra stadiului în care ne aflăm în legătură cu dezvoltarea sistemului educațional (și pe care nu avem ocazia să o auzim prea des), domnul profesor punând accentul pe faptul că societatea românească se află într-un proces de maturizare, situație favorabilă conștientizării unor nevoi de a acționa ca un tot unitar și de a avea un obiectiv colectiv.
Când inițiativele frumoase au nevoie de oameni
În încercarea de a genera necesara însănătoșire a societății, domnul Bartic a inițiat proiectul Magic School care aduce educația mai aproape de cei care sunt lipsiți de ea, căci această absență nu înseamnă și diminuarea acestei nevoi, cultura care se află la un click distanță. De când a început pandemia sunetul pe care îl producem prin click-ul mouse-ului a devenit atât de prezent în viața noastră, încât este lipsit de importanță, unul aproape mut. Cu toate acestea, datorită internetului ne-am bucurat astăzi de prezența elevilor de la Școala Varlaam, a celor de la Liceul Little London din București, și a colegelor noastre mai mari care au absolvit anul trecut. Ce ne-a bucurat, însă, este modul în care o simplă postare pe Facebook poate stârni, provoca, dar și uni interesele oamenilor din diferite colțuri ale țării și domenii, o postare realizată mai mult din impuls, din dorința de a ajuta cât mai mulți copii. Domnul profesor Marcel Bartic a reușit să coaguleze în jurul său aproape o sută de profesori – voluntari, care să facă parte dintr-o comunitate unită, în adevăratul sens al cuvântului, nu numai atunci când ne este bine, ci și atunci când e greu. O contribuție care presupune o suită de impedimente, însă prin renunțarea la egoism, la acel trebuie sau ne place poate fi depășită o etapă istorică în care senzația de apartenență la grup a dispărut cu totul. Acest proiect a fost așezat, în cadrul întâlnirii noastre, sub semnul unei șanse de a da dovadă de sensibilitate, de a fi deschis și de a împărtăși cunoștințe, încercări care pot avea uneori finalități tăioase, poate dezamăgitoare, însă profesor ești și atunci când lucrurile nu merg minunat și este nevoie de încăpățânare pentru a construi ceva. O perspectivă încurajatoare și pentru încercările Sabinei Cojocaru, absolventă, studentă la istorie, pe care le-am descoperit (dorința ei de a lucra ca voluntar cu elevi din medii defavorizate), dar și pentru dorința noastră de a ne implica în astfel de proiecte. Mai presus de orice se află, așadar, râvna de a aduce ceva în comunitate, dorința de a contribui, de a umple golurile din jur treptat.
Trecerea către cea de-a doua parte a întâlnirii, care a avut în centru Gruparea Criterion a devenit un prilej de conștientizare a propriilor forțe împotriva unui sistem deficitar. Criterion a reprezentat un model de proiect cultural realizat în perioada interbelică, însă care pare a-și pierde din însemnătate în secolul XXI, deși și acum societatea noastră ar avea nevoie de o coagulare a tinerilor intelectuali într-o mișcare culturală puternică. Întâlnirile de la Criterion se realizau fără presiunea ideologică care de obicei tinde să stabilească o graniță între interlocutori, fapt care ne oferă un eșantion demn de urmat și în dialogurile politice și sociale din zilele noastre. În cadrul conferințelor se întrunea o grupare intelectuală a tinerei generații, iar dincolo de preocupările lor, scopul discuției rămânea același: de a purta o discuție lipsită de constrângeri, bazată pe o riguroasă documentare.
La noi toate lucrurile sunt în alb sau negru
Una dintre problemele societății în care trăim se datorează, potrivit domnului Bartic, percepției eronate asupra demersului pe care îl presupune un dialog: La noi toate lucrurile sunt în alb sau în negru; toată discuția este dusă într-o extremă pentru că am uitat să-l ascultăm pe cel din fața noastră. Domnia sa ne-a invitat să luăm parte la un joc de imaginație și să ne gândim la un dialog în jurul unei mese rotunde între categorii de oameni cu ideologii opuse din secolul XXI. Gândiți-vă cum ar fi să asistăm la un dialog între oameni care vin atât din zona conservatoare, cât și din cea progresistă, sau între atei și creștini, sau, ceva din domeniul pandemic actual, între persoane pro vaccin și anti vaccin. Aceeași idee este punctată și de doamna profesoară Nicoleta Munteanu prin referirea făcută la felul în care se comunică în spațiul public acum: Dialogul a devenit o luptă din care lipsesc ideile, un schimb de replici lipsite de consistență și de plăcere. Or, dialogul, promovat de criterioniști, este unul formator, cultural care cuprinde satisfacția de a urni ceva, dorința a reprezentat ultima zvâcnire a intelectualității.
Nu am ratat ocazia de a-mi manifesta curiozitatea legată de posibilitatea formării unei grupări precum Criterion în zilele noastre și, totodată, dacă un aspect important al acestui subiect îl vor reprezenta repercusiunile, existente sau nu, în urma inițierii unui astfel de proiect. În răspunsul primit au fost configurate două direcții: pe de o parte, luând în considerare faptul că membrii Grupării Criterion și-au încheiat activitatea din cauza presiunii autorităților, e evident că o astfel de grupare nu ar fi marginalizată în zilele noastre; pe de altă parte, un aspect vital îl reprezintă capacitatea de a stăpâni foarte bine metodele de abordare a unor teme cu caracter sensibil în spațiul public și de a accepta concepte și opinii diferite asupra unor subiecte delicate. Toate acestea necesită capacitatea de persuasiune, iar propria părere trebuie să fie propusă pe baza unor argumente solide. Un aspect relevant, legat de felul în care ar trebui să dialogăm, îl reprezintă acțiunea (firească, dar tot mai rară) de a-l asculta pe cel din fața ta, punându-te în papucii săi. Abia după ce învățăm să oferim o șansă perspectivei celuilalt, vom putea să ajungem cu adevărat la un rezultat; altfel, toată discuția s-ar transforma într-o ceartă continuă.
Dublă perspectivă în loc de concluzie
Dintr-o anumită nevoie, una care poartă cu sine și o doză de orgoliu, aspirăm spre găsirea unor repere în viață care să ne ajute să ne formăm o perspectiva asupra societății în care trăim. Aspectul care a rămas în cea mai mare măsură cu noi a fost posibilitatea de a avea în fața noastră o persoană care să ne inspire, care să-și lase amprenta asupra noastră. Astăzi, având alături trei profesori care încercau să ne schițeze o imagine destul de atentă, din perspectivă literară și istorică, pe marginea a ceea ce reprezintă perioada de activitate a Grupării Criterion, am descoperit, de fapt, niște persoane pline de entuziasm, care nu s-au limitat la a ne fi profesori, ci aduc educația și emoția mai aproape de noi, umplu forma cu fondul necesar. Prin invocarea Grupării Criterion, subiect față de care nu am fi crezut că vom manifesta atât de mult interes, am înțeles de ce datoria fiecărui om este de a-și stabili calculat traseul existențial având la baza principiul asumării propriului comportament: trebuie sa ieșim din rolul de executant și să luăm deciziile în propriile mâini.
Astfel, cred că tocmai deschiderea este ceea ce ne lipsește încă, în cea mai mare măsură, una care ar putea a ne permite să simpatizăm (și) cu părțile „greșite” ale istoriei, a ne lăsa modelați, a fi liberi, atunci când vrem să fim corecți. Adevărata valoare nu se ascunde niciodată în spatele unei imagini, aceasta depășește mult limitele ei sau invers – se ascunde în spatele acesteia, însă, de fiecare dată, trebuie disecată, văzută prin spectrul minuțios al realității, pentru că nu poate fi percepută ca o etichetă, cum suntem obișnuiți să o vedem, și nici ar mai trebui să fie atribuită ca fiind una, trebuie să ne-o asumăm după ce o cunoaștem.
La final, alte câteva gânduri cu care am rămas din incitanta Întâlnire Alecart de ieri cu domnul profesor Marcel Bartic:
- Pandemia a zgâlțâit puțin învățământul, ne-a trezit din amorțeală și ne-a dus în online. (Am putea adăuga: absența olimpiadelor care, în unele școli, reprezintă un criteriu important, dacă nu singurul, de validare a elevilor și a profesorilor a impus o reevaluare a dialogului didactic.)
- Nu nota 10 este un indicator al personalității, nu locul I este obiectivul principal, ci contextul în care ne formăm, pasiunile care ne caracterizează cu adevărat.
- Din școală elevul nu trebuie să iasă cu răspunsuri, ci cu întrebări. Incisive, fundamentale, percutante…
- Ar trebui să învățăm să oferim și feedbackuri negative într-o manieră elegantă.
- Istoria nu poate fi o justificare a unor reflexe imorale, inumane etc, doar o lecție.
- „Întâlnirile Alecart”, un model de dialog autentic, ar trebui să fie un model pentru toți elevii din țară.
(*Au consemnat Olga Scripnic și Diana Marcu, eleve în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași.)
