Cum a ratat Marin Mălaicu-Hondrari un rol în Parking (dialog cu regizorul Tudor Giurgiu)

Că de trei ani bistritz este, în cele patru zile ale Festivalului Internațional de Poezie și Muzică de Cameră Poezia e la Bistrița, pentru alecartieni acasă, spațiul în care simt că totul devine posibil prin versuri când blând-molcome, când ca niște atingeri tăioase, prin întâlniri cu oameni dragi sau prin tăceri revelatoare este deja știut. Că alecartienii s-au îndrăgostit iremediabil de poezie și că acum nu doar că o iubesc, ci au ajuns să scrie (bine) despre ea sau chiar să-și caute propria voce lirică (nu întâmplător, Andrada Strugaru a fost anul acesta printre poeții care au citit în sinagogă) iarăși se știe. Că în fiecare an la Bistrița poezia se întâlnește cu proza e, de asemenea, cunoscut, căci poeții invită printre ei, la acest festin literar, un nume consacrat care să ne amintească un adevăr de netăgăduit: un prozator bun este, mai întâi de toate, un poet bun (chiar dacă nedeclarat).

Ceea ce ne-a oferit însă în plus ediția de anul acesta a festivalului a fost un dialog incitant, aplicat și deopotrivă seducător și ludic cu regizorul Tudor Giurgiu. Pretextul: proiecția, la cinematograful Dacia, cu prilejul festivalului, pentru prima dată la Bistrița, a filmului Parking, după romanul lui Marin Mălaicu-Hondrari, Apropierea. Am văzut un Tudor Giurgiu extrem de deschis, bonom, vorbind cu plăcere despre felul în care a lucrat alături de echipa de producție la Parking, analizând filmul contemporan, rememorând, glumind, explicând, divulgând din culisele de la casting și de pe platou. A fost un moment de excepție, pentru că Cezar Gheorghe a știut să jongleze cu întrebări când provocatoare, când subtile, cerând detalii, ridicând mingea la fileu și ținând publicul cu sufletul la gură, dozând efectele și transformând curtea restaurantului Rapsodia nu într-un platou în care se turnează, ci într-o scenă pe care se întretăiau idei, se căutau soluții pentru cinematografia românească, se gândeau și se spuneau lucruri adevărate.

Fiecare își găsește propriul mod de a povesti imagini

Dialogul a început rememorând modul în care Tudor Giurgiu s-a întâlnit cu povestea lui Marin Mălaicu-Hondrari din Apropierea, cu subtila trecere de la lectură la nașterea unor imagini care se cer transpuse cinematografic, de la gândul că, da, aceasta poate fi o poveste în imagini la hotărârea de a-i căuta o nouă identitate și linii de forță care să păstreze ceva din textul original, dar care să devină, în același timp, povestea lui Tudor Giurgiu și a actorilor care au dat viață personajelor, filmul nostru, diferit de filmul personal pe care romanul ni l-a creat în timpul lecturii: A fost imposibil să calchiem romanul, a mărturisit Tudor Giurgiu și așa a ajuns să vorbească despre renunțări și despre variantele de lucru. Am aflat, de exemplu, că inițial erau doi naratori și că se păstra mult din materia romanului: Am lăsat acest scenariu aproape un an să dospească, apoi ni s-a părut că era foarte literar și prea puțin cinematografic. O întrebare decisivă pentru regizor a fost legată de scenele în care personajul citește o poezie, căci era un risc foarte mare să dai greș. Dacă actorul nu e 100% acolo, devine prea mult, prea făcut, prea melodramatic. Astfel încât, atunci când a decis că soția își va face curaj să citească o poezie, a apărut o nouă întrebare: Cum filmăm? Cine e personajul activ? Cine rămâne în cadru? Dacă încă nu cunoașteți răspunsul, nu ratați Parking, căci Tudor Giurgiu a mărturisit candid că pentru Marin aceasta e una dintre secvențele care probabil îi plac cel mai mult din film. Pentru mine, la fel. Am avut șansa unor actori minunați. Acesta e un exemplu de moment la care am avut multe dileme.  

Singurătatea și fricile unui imigrant

Nu atât, sau nu doar, povestea lui Adrian din roman a fost ceea ce l-a interesat pe Tudor Giurgiu, ci toată singurătatea, toate fricile, tot ceea ce simte și nu poate spune niciodată un imigrant. Pe de altă parte, am vrut să mă asigur că în film păstrăm ceva ce îi aparține doar celui ce îl citește pe Marin, un anumit parfum. De aceea, una dintre scenele cele mai intense a fost aceea în care Adrian se întâlnește în lift cu Maria, o secvență care trebuia să fie foarte bine calibrată, fiindcă e un moment relevant pentru protagoniști: În viață, proximitatea față de celălalt (și liftul îți activează diferite simțuri) e foarte importantă. Am încercat să nu fim deloc intruzivi cu camera. Și uite așa am aflat că scena s-a filmat într-un hotel din București, și nu în Spania ca majoritatea peliculei, abia spre final și că a fost foarte simplu, deoarece relațiile dintre actori erau deja bine reglate.

Întrebat apoi despre colaborarea cu Marius Panduru, operatorul filmului, Tudor Giurgiu a spus că e o legătură aparte între ei, căci vorbesc mult la fiecare film – nu doar despre ceea ce implică munca în sine, ci și despre artiștii vizuali pe care îi admiră, despre fotografie și cărți. Cea mai mare provocare a filmului: cum filmăm nopțile pentru ca aceste momente să nu fie o gaură neagră, să existe o sursă de lumină. A doua provocare: cum vor fi realizate momentele de reverie, de flashback-uri, cele care captează clipe din istoria personală a personajului. A fost sugestia lui Marius să se filmeze pe peliculă de 8 mm, ne-am jucat cu secvențele acestea. Unora li s-au părut niște momente în plus. Eram tentat să renunț, dar Marius m-a convins: e un anume mod de a vorbi despre protagonist, despre cine e el. Am aflat apoi că s-a folosit inclusiv o dronă (care e echivalentul naratorului omniscient) în alternanță cu filmările de la nivelul ochilor, dar și că în timpul realizării unui film îți creezi o familie: Te legi de oameni, devin parte din cotidianul tău. E un sentiment profund de gol când termini filmarea. Am descoperit, de asemenea, de ce în cinematografia românească voice over-ul nu e un procedeu atât de des întâlnit: Sunt mulți cineaști care se simt de parcă ar greși dacă o folosesc. Mi-a fost și mie frică să nu fie prea literar. Recunosc, voice over-ul ține de o anumită relaxare și libertate de a povesti filmic pe care noi în România nu prea o avem.

Picanterii cinematografice sau Ce nu am fi știut dacă nu-l întâlneam la Bistrița pe Tudor Giurgiu

  • În mult prea scurtul (pentru noi toți) interval în care Tudor Giurgiu a fost pe scenă și răspundea întrebărilor lui Cezar Gheorghe, privirea mea înregistra nemișcarea totală, cuminte, emoționată, a lui Marin Mălaicu-Hondrari. Știa deja că autorul nu mai există (sau există prea puțin) din momentul în care personajele îi iau locul în lumea cititorilor, dar acum asista tăcut la o altă formă de sustragere din realitate. Cumințenia i-a fost brusc întreruptă când Tudor Giurgiu, întrebat despre cât de reale sunt scenele în care este filmată ploaia în filme a precizat că, din păcate, deocamdată nu a fost cazul în peliculele lui (asta se poate doar în alte contexte, cu alți bani), dar că era cât pe ce ca Marin Mălaicu-Hondrari să apară într-una dintre secvențe. Doar câțiva stropi de ploaie l-au despărțit de o mare carieră de actor!
  • Platforma de streaming TIFF Unlimited reprezintă o premieră în Estul Europei și prima platformă de streaming realizată de un festival de film în România: E unul dintre proiectele la care țin mult; sunt multe filme bune care apar pe ecrane și apoi se pierd. Există Netflix, dar acesta e un babilon de filme (…)
  • Întrebat despre posibilitatea de a mai face filme după romanele unor scriitori români, Tudor Giurgiu a spus că e posibil, dar că acest lucru trebuie să vină de la sine, mai întâi e necesar să poată să vadă scenele: L-am citit pe Dan Lungu, pe Petru Cimpoeșu, dar nu i-am văzut, deși alți regizori au făcut pentru ei o pasiune; eu nu am reușit să văd, sunt cazuri și cazuri.
  • La casting, regizorul trebuie să aleagă cu inima, cu instinctul, sperând că alegerea lui va fi cea bună: Prefer să lucrez cu actori inteligenți. Și așa am aflat uimiți că Mihai Smarandache nu știa deloc spaniola inițial: Cu o lună înainte i-am spus că va face filmul, s-a apucat de spaniolă. Probabil acesta a fost cel mai complicat lucru de făcut pentru el (…) E un actor fantastic.

Cum ne-a obișnuit, Poezia e la Bistrița ne-a adus șansa de a descoperi oameni și poeme. Bucuria acestor întâlniri a durat patru zile și se va prelungi până la ediția de anul viitor. Între aceste întâlniri, am descoperit însă și omul-poem. El nu scrie poezie, însă recuperează poezia lumii în filmele sale. Omul-poem al festivalului a fost anul acesta Tudor Giurgiu!

(Credit foto: Andrei Vornicu

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.