Ne locuim viețile cu o siguranță absolută, sfidând imprevizibilul prin chiar faptul că ne raportăm la existență ca la un dat sau ca la o „formă” ce poate fi umplută după voința individuală, ignorând forțele care ne guvernează de deasupra. Proiectăm traiectorii și destine ca și cum am stăpâni aceste mecanisme autonome ale realității, iar asta e o formă de aroganță constitutivă, un refuz de a vedea fragilitatea fundamentului pe care ne construim sensul existenței, preferând să credem că suntem arhitecții și nu chiriașii propriului parcurs.
Ceea ce dă coerență volumului este imprevizibilul. Proza lui Adrian G. Romila din volumul Zaruri și minuni sapă în chiar acest punct de orbire, în această ignoranță a omului, funcționând ca o cartografiere a inutilității absurde a voinței umane atunci când este pusă în confruntare directă cu destinul. Titlul redă dualitatea care stă la baza existenței: suntem în permanență suspendați între hazardul „zarurilor” și lumina neașteptată a „minunilor” ce intervin tocmai atunci când ordinea lumii pare să se fisureze.
Nucleul conceptual al volumului este extras din povestirea care îl deschide, Firul roșu al tuturor lucrurilor din lumea aceasta, ce introduce moartea ca o forță omniprezentă, aparținând țesăturii lumești, nu unui plan superior. A înțelege rolul ei presupune renunțarea la iluzia că ea vizează strict punctul final al existenței noastre. Definind limitele ființei, firul roșu al morții se împletește în jurul fiecărui moment, care capătă astfel valoare tocmai prin faptul că este efemer. Astfel, moartea disciplinează și „coase” realitatea, oferindu-i splendoare prin conștientizarea pragului dispariției.
Carne cu suflet și vise, și apoi carne arsă și-mprăștiată, numai bună de-ngropat. Ca și cum n-ai fi fost niciodată.
Într-un spațiu închis, suspendat la mii de metri deasupra pământului, Damian (inginerul) alege, asemenea nouă, să se încreadă în rigoarea tehnică a motoarelor. Ceea ce Eugen propune însă este o acceptare a deconstrucției. Moartea nu este percepută drept un „eveniment” exterior, un element improbabil care ar putea să întrerupă arbitrar planurile de vacanță. Ea reprezintă felul natural în care materia din care ne alcătuim se desface atunci când hazardul, reprezentat aici de un stol de păsări, un lucru banal și aparent inofensiv, ne destabilizează traiectoria. Moartea se ascunde tocmai în detaliile pe care le considerăm derizorii. Ea este inclusiv în baletul aproape penibil al stewardeselor pe care nimeni nu îl urmărește cu atenție, privirea lor fiind îndreptată spre destinație, spre viitorul ce pare întru totul asigurat deja, instructajul devenind el însuși elementul care perturbă.
Astfel, Adrian G. Romila ne obligă să înțelegem că firul roșu devine vizibil tocmai prin lentila acestei ignoranțe: suntem, în esență, la o distanță de doar câteva gâște sălbatice de a redeveni materie elementară, „carne arsă și împrăștiată, numai bună de îngropat”. Nu asistăm aici la o pedeapsă divină sau la o ruptură nefirească a ordinii, ci doar la o manifestare a legilor fizice ale lumii.
Această perspectivă asupra morții și, implicit, asupra vieții devine lentila prin care toate povestirile pot fi parcurse și mai apoi „cusute” între ele. Firul roșu enunțat de Eugen părăsește astfel cabina avionului și migrează, devenind principiul care ordonează toate celelalte întâmplări.
Oamenii mă plătesc să-și întrebe morții una și alta. Îs povești din altă lume, înțelegi?
Dacă în avion firul roșu se întindea până la rupere sub presiunea focului și a metalului contorsionat, odată coborât în curtea lui Gil, el se transformă din sârma ghimpată care taie prin „carnea cu suflet” într-un cablu de telegraf uzat prin care Dumitru captează povești din altă lume. În „Prieteni”, se accentuează ideea că moartea nu reprezintă o ruptură definitivă, că nu este opusul vieții.
Aici, granița dintre lumi este un spațiu al ambiguității, prin care cele două se alimentează reciproc cu amintiri și regrete. Realitatea inconfortabilă a celui menit să viețuiască pe această limită fragilă dintre lumi se conturează într-un mediu rural, la finalul unei zile de toamnă. În timp ce Gil și Dumitru stau la un pahar de vin, moartea își pierde aura de catastrofă iminentă. Dumitru este doar un om extenuat al cărui „dar” funcționează ca un simț suplimentar, care pentru el este o adevărată corvoadă. „Nu-i o meserie ca oricare… E o chestie sensibilă”, îi mărturisește el lui Gil, subliniind că nici el nu consideră darul pe care îl are o binecuvântare pe măsură ce acesta roade constant din propria ființă. Ceea ce poate accesa Dumitru sunt detalii mărunte, mesaje fragmentate pe care cei vii le solicită ca urmare a propriului egoism, a inabilității de a accepta cursul destinului. Este fascinant modul în care autorul deconstruiește mitul lumii de dincolo: morții lui Dumitru sunt simple voci, golite de sacralitate, care „povestesc așa de frumos” tocmai pentru că păstrează aparența umanului.
Negăsindu-și locul nici printre cei vii, nici printre cei morți, Dumitru este treptat consumat de nevoia de finalitate care se manifestă printr-un idealism bolnăvicios și îl motivează să-i ceară prietenului său gestul final, glonțul care să-l trimită ACOLO. Gil se conturează astfel, la început, drept instanța lucidă, bărbatul ce a acceptat pierderea soției și a lăsat-o în trecut, în timp ce perspectiva utopică pe care Dumitru și-o formează despre moarte și refuzul de a se distanța de Anca îl ține blocat în permanență între cele două lumi – până când granița se dizolvă complet. În timp ce stau la masă, în fundal rulează piesa lui Eric Clapton, „Tears in Heaven”, care oglindește perspectivele celor doi bărbați asupra morții, funcționând asemănător unei profeții, până când Gil o întrerupe brusc, aproape cu asprime: Beyond the door / There’s peace, I’m sure / ‘Cause I know there’ll be no more / Tears in heaven. Dumitru crede orbește în mărturia Ancăi, având certitudinea că dincolo de pragul morții va regăsi frumusețea absolută, pacea, că va putea lăsa în urmă suferința și trădarea din această lume. ACOLO se află spațiul paradisiac unde ea îl așteaptă, iar firul roșu este frânghia de salvare.
I must be strong / And carry on / ‘Cause I know I don’t belong / Here in heaven
Pentru Gil, în schimb, lumea de dincolo nu aduce nicio fărâmă de consolare. El este conștient că nu aparține cerului, în timp ce Dumitru încă aspiră spre o moarte demnă, solemnă, în ciuda păcatelor săvârșite. Gil rămâne însă ancorat în viciile și capcanele acestei lumi și în defectele speciei umane, întreaga sa existență fiind invadată de ipocrizia prietenului său și de minciuna Ancăi, ceea ce nu poate conviețui cu ideea paradisului. De fapt, „pacea de dincolo de ușă” nu poate exista pentru Gil, întrucât conștiința sa rămâne captivă în nevoia de a cere socoteală, transformând eternitatea într-un cerc vicios, o repetiție infinită a furiei resimțite, a propriilor fantasme și temeri.
Finalul povestirii anulează orice iluzie asupra divinității prin imaginea grotescă a degradării totale a umanității, una, de fapt, de mult pierdută: „și-și aminti, supărat, că nu mai poate muri, de vreme ce murise cândva”. Astfel, moartea sa este o expresie a absurdului, ea neaducând vreo formă de purificare sau măcar de rezoluție în conflictul interior la care el a fost veșnic condamnat.
Dacă până acum firul roșu a adus cu sine distrugere și degradare, în povestirea care dă titlul volumului el permite întoarcerea în mod ciclic la imaginea „zarurilor”, hazardul manifestându-se prin sunetul acestor cuburi rostogolindu-se pe masa de joc. Trecerea către lumea lui Zakkai marchează momentul în care firul adevărului/credinței străpunge legile realității imediate.
Norocul, ca și minunea, nu se uită la om, doar dă peste tine așa din senin, vine, pleacă sau schimbă ce vrea.
Pornind de la acest principiu, hazardul intervine din nou, de data aceasta sub forma unui joc de zaruri. Zakkai, vameșul bogat ce consideră că averea și puterea îi oferă control asupra vieții lui și a celorlalți, este pus într-o ipostază umilitoare în momentul în care norocul, fundamentul pe care își clădise averea și încrederea aproape exagerată în sine, pare a se întoarce împotriva lui. La fel ca moartea, norocul nu ține cont de criterii morale sau de statutul social, de aceea nici zarurile nu-l mai favorizează pe Zakkai. Simpla voință umană nu are capacitatea de a se opune sau de a răsturna destinul, controlul asupra acestuia aparținând unui plan superior.
Minunea apare în viața lui Zakkai la fel de întâmplător ca norocul, fiind un concept improbabil „introdus” de Iacob, atunci când îi povestește despre vindecarea orbului din orașul lor. Acesta este primul moment în care începe să se producă fisura care, treptat, va schimba demersul întregii lui existențe.
Totodată, posibilitatea unei astfel de întâmplări cu caracter divin, ideea că realitatea poate fi „remediată” oricând, fără vreun fel de bogăție materială, sugerează că toată averea după care el își ordonase până în acea clipă viața ar fi, de fapt, lipsită de valoare. Această înțelegere este în felul ei o trădare, iar Zakkai, mânat de acest sentiment, săvârșește marea lui „aruncare de zaruri”, a cărei miză nu este comparabilă cu cea a jocurilor de noroc cu care se desfătase până atunci. Pentru un om de statutul său, urcarea în sicomor reprezintă un gest aparent ridicol, motivat de o disperare ce-l determină să parieze totul pe eventualitatea acestei singure priviri. În momentul în care este văzut, dinamica întregii situații se inversează. Zakkai nu mai este cel ce caută să observe, un om obișnuit din mulțime, ci devine cel remarcat. Însă atunci când cade din sicomor, el renunță definitiv la statutul său și la haina scumpă, producându-se o ruptură ireversibilă în percepția lui.
Momentul care destabilizează definitiv firul destinului și al identității cândva liniare ale lui Zakkai este, așadar, marcat de „minunea” în centrul căreia se află chiar el. Vorbele lui Iisus, care în ochii unora sunt atât de banale și de lipsite de orice formă de har divin, pentru el reprezintă epifania. Tocmai această lipsă de spectaculos subliniază sacralitatea, ruptura de nivel deoarece nu necesită explicații suplimentare sau vorbe mărețe.
Astfel, premisa de la care se pornește este norocul, ce se transformă treptat într-o minune, reușind să modifice fundamental moralitatea lui Zakkai. Din vameșul însetat după bani și putere se transformă în omul dispus să își ofere jumătate din avere, ceea ce din afară pare a fi un act de nebunie, însă reprezintă forma de sacrificiu necesară pentru a accepta o astfel de minune.
Departe de a fi o simplă cronică a hazardului, volumul lui Adrian G. Romila ne așază în fața unui univers în care moartea și minunea sunt două fețe ale unei singure monede. Deși aflați în această lume a zarurilor măsluite de soartă, care nu lasă loc certitudinii unei mântuiri, în care controlul absolut este departe de a fi în propriile mâini, firul roșu rămâne măsura condiției noastre. „Zaruri și minuni” devine astfel o hartă a punctelor unde realitatea se deșiră, unde sacrul se contopește cu banalul.
*Teodora Bolboceanu & Teodora Costache sunt eleve în clasa a IX-a, filo, la Colegiul Național Iași.
Foto copertă articol: Petronela Dumitriu
