Demnitatea ca formă de supraviețuire. Dialog cu Serhii Demchuk & Liudmyla Diadchenko (Poezia e la Bistrița)

Am trăit fericiți în timpul războiului

Iar când au bombardat casele altor oameni, noi

am protestat
dar nu destul, ne-am opus dar nu

destul. Eram
în patul meu, în jurul patului meu America

se prăbușea: casă nevăzută după casă nevăzută după casă
nevăzută –

am luat un scaun afară și am privit soarele.

În a șasea lună
a unei domnii dezastruoase în casa banilor

pe strada banilor în orașul banilor în țara banilor,
măreața noastră țară a banilor, noi (să ne iertați)

am trăit fericiți în timpul războiului (Ilya Kaminsky- Republica surdă)

Ieri, de la ora unsprezece, în grădina Muzeului Județean Bistrița-Năsăud, am avut ocazia de a-i asculta pe Serhii Demchuk și pe Liudmyla Diadchenko vorbind despre Ucraina, într-un dialog moderat de Emil Munteanu care a deschis dialogul citindu-ne poemul lui Ilya Kaminsky. Am venit la această întâlnire cu multă emoție fiindcă nu-mi puteam imagina cum cei doi se pot detașa, chiar și pentru câteva zile, de realitatea sfâșietoare din Ucraina și cum pot participa la un eveniment literar, fiind invitați ca poeți, citind și discutând firesc despre poezie, știind că peste câteva zile se vor întoarce acolo, în inima războiului, a bombardamentelor, a suferinței și a morții.

Marin Mălaicu- Hondrari observa, vorbind despre felul de a fi al celor doi, că a văzut doi oameni fericiți. Fiindcă ce se întâmplă aici la Bistrița i-a făcut pe Serhii și pe Liudmyla să recupereze normalitatea. Pentru câteva zile. Fericirea lor e categoric în aceste zile diferită de ceea ce numim noi fericire. Căci noi, cei privilegiați, care nu ne confruntăm în niciun fel cu traumele războiului, cu realitatea frontului și cu gândul că în orice moment ceva groaznic ni se poate întâmpla (nouă și celor pe care îi iubim, pe care îi cunoaștem, pe care i-am lăsat acasă, în fața unui magazin, la grădiniță, în stația de autobuz), noi, așadar, nu putem cu adevărat înțelege acest fel de fericire. Pentru noi, a fi aici, la Bistrița, a asculta poezie și a vorbi despre ea e firesc. Pentru Serhii și Liudmyla însă e un fel de sărbătoare. O pauză luată de la ceea ce înseamnă viața în Ucraina. Acolo unde se rezistă. Acolo unde se luptă. Acolo unde se moare. Acolo unde te ține de mână și în brațe gândul că vei putea trăi din nou fără a auzi șuieratul groaznic al dronelor și al sirenelor. După cum spunea și moderatorul întâlnirii, Emil Munteanu, când a început invazia rusă, ne-am temut că Ucraina nu va rezista. Ne-a fost frică nu doar pentru Ucraina, ci și pentru noi, pentru că s-ar putea nărui ceea ce știm despre lumea în care am trăit până acum.

De patru ani și jumătate așteptăm ca războiul să se încheie, însă în lipsa unui rezultat concret și simțind că nu suntem afectați direct, din păcate, am început să nu ne mai preocupăm de ceea ce se întâmplă atât de aproape, transformând totul într-o știre de la mijlocul programului TV, uitând că moartea nu e un concept. Nici răul. Că moartea e o realitate. Că răul e concret. A fost absolut fascinant și zguduitor să putem vorbi cu cei doi poeți, să simțim pentru un timp ce înseamnă să fii ucrainean azi.

S-a discutat mult în grădina Muzeului Județean Bistrița. S-a discutat despre teama din momentul izbucnirii războiului, despre neputința resimțită atunci, despre faptul că nu trebuie să considerăm normalitate modul în care se trăiește în Ucraina, deși ucrainenii au înțeles că asta va fi„ normalitatea” lor până când agresiunea va fi oprită, despre limba universală a poeziei, despre ce devine ea în vreme de război. Au fost invocați și alți scriitori ucraineni (Ilya Kaminsky, Jadan, Andrey Kurkov), s-a vorbit despre falsa umanizare și despre dezumanizare, despre absurd, despre necesitatea mărturisirii a ceea ce se întâmplă în Ucraina, despre memoria care păstrează clipe din trecut, clădiri ce între timp au fost rase de pe fața pământului, despre drone, dar și despre diversitatea vieții literare ucrainene și s-a ajuns și la omul care nu merită nici măcar să fie pomenit, ucigând atâția oameni nevinovați cu mâinile altora și asemănându-se cu un vierme care se zvârcolește în mizerie, cum observa Liudmyla Diadchenko.

războaiele sunt începute de bărbați, iar dacă acești bărbați ar înțelege ce înseamnă un copil, ele nu ar mai exista

Într-adevăr, cei care încep războaie nu se preocupă în niciun fel de bătrâni, de alți bărbați, de femei și cu atât mai puțin de copii. Pentru ei nu viața contează. Celălalt e dușmanul, nu e seamănul lor. Războiul taie astfel de la rădăcină tot ceea ce este și tot ceea ce ar putea fi. În Ucraina, cresc acum mii de copii care nu au cunoscut decât viața printre sirene, bombardamente și moarte. Totodată, alte mii de copii ucraineni cresc departe, înstrăinați de propria patrie, dar și de propriii părinți, precum fiica cea mare a lui Serhii Demchuk, care nu și-a mai văzut tatăl de patru ani. Nici măcar nu îmi pot imagina ceea ce simți într-o astfel de situație. Ca părinte, dar și ca fiu sau fiică.

de patru ani acest front stă pe loc, s-a transformat într-o mașină de tocat carne, iar în paralel se ruinează și Rusia

În fond, nu există nicio rațiune a acestei agresiuni alta decât voința de putere. Acest război nu salvează și nu eliberează pe nimeni, doar distruge și ucide. Destinele tuturor ucrainenilor au fost scoase din matcă, fie că s-au confruntat direct sau indirect cu moartea, pentru că au văzut ce înseamnă barbaria. În același timp, noi, cei care nu suntem direct implicați, nu putem uita nici de destinele unora dintre ruși, căci nu toți și-au dorit războiul, nu toți au știut pentru ce au fost trimiși în Ucraina. Serhii Demchuk, fiind ofițer de presă în sudul Ucrainei, în regiunea Zaporojie, unul dintre cele mai fierbinți puncte ale frontului, a avut ocazia în mod repetat de a discuta cu diverși prizonieri ruși care spuneau că ei nu au vrut să devină ucigași, ajungând în război fie pentru că aveau datorii, fie pentru că li s-a promis achitarea după ce săvârșiseră diverse infracțiuni – spunându-li-se că vor fi bucătari, șoferi sau că se vor ocupa de aprovizionarea soldaților. Data de 24 februarie 2022 a schimbat traiectoria vieților de ambele părți ale graniței.

Am intrat un pic în intimitatea invitaților ucraineni și am aflat, de exemplu, că printre obiceiurile la care a trebuit să renunțe după izbucnirea războiului Liudmyla Diadchenko a fost și purtarea pantofilor cu toc. Un gest firesc, ce face parte din cotidianul nostru, poate fi acum fatal, căci atunci când porți tocuri nu poți fugi, implicit nu te poți adăposti în cazul unui bombardament. Totodată, poeta a arătat publicului o fotografie realizată cu două zile înainte de distrugerea catedralei Sfântul Mihail, pe care acum o privește recurent, purtând-o ca pe un talisman, ca pe o ultimă frântură a unei normalități dispărute. Spre finalul întâlnirii, Liudmyla a vorbit și despre scriitoarele care luptă chiar acum pe front, căci e un război care nu mai are reguli și nu mai ține cont de gen, vârstă sau ocupație.

La Muzeul Bistrița s-a vorbit ieri dimineață și despre poezie pe limba poeziei, precum afirma Emil Munteanu, fiindcă literatura și arta sunt o altă lume, iar oriunde te-ai afla, în proximitatea lor este o lume frumoasă (Liudmyla Diadchenko).Timp de două ore, a existat frumusețe în lume, chiar dacă discuția a gravitat în jurul războiului. Tocmai din acest motiv, mi-am dorit să îl întreb pe Serhii Demchuk la finalul întâlnirii cum se păstrează momentele de frumusețe în tandem cu dinamica războiului și a frontului, iar el mi-a răspuns că într-o astfel de situație nu ai de ales, singurul lucru pe care îl poți face este să-ți găsești locul, să simți că ești util, iar apoi să reînveți să te reobișnuiești cu frumusețea și să menții un echilibru între cele două. De asemenea, a mărturisit că îl înfurie la culme faptul că în anumite zone ale Ucrainei există bărbați care petrec și se distrează, din populația totală a Ucrainei luptând aproximativ o treime pentru binele poporului. Am simțit nevoia să aprofundez discuția, adresându-i mai multe întrebări la masa de prânz, într-un cadru mai puțin formal. Am aflat că la începutul războiului, asemenea Lyudmilei și a multor confrați ai lor, nu reușea să scrie, însă s-a forțat să o facă, simțind necesitatea răspândirii adevărului în lume, dar și faptul că motivația care-l împingea să scrie s-a schimbat odată cu începerea războiului. Mi-a arătat și pagina web pe care își publică articolele despre război alături de alți jurnaliști ucraineni – The Ukrainian Week – pe care vă invit, la rândul meu, să o consultați.

Atât Serhii Demchuk, cât și Liudmyla Diadchenko susțin importanța relatării evenimentelor războiului în mod clar și concret, pentru a informa populația întregii lumi, dar și pentru a rămâne în timp ca o mărturie a durerii ce a fost. Poetul a admis și că e foarte complicat să te adaptezi din nou în familie, în normalitate atunci când obții, câteodată, o permisie de câteva zile, iar Festivalul „Poezia e la Bistrița” a reprezentat o ocazie unică de a putea vorbi cu poeți sau jurnaliști, în general vorbind doar cu soldați și camarazi. Ultima întrebare pe care i-am adresat-o a fost dacă mai există viață după război, gândindu-mă că orice ai face nu mai poți scăpa de ceea ce ți s-a întâmplat, de ceea ce ai văzut sau de ceea ce ai făcut. Viziunea lui Serhii Demchuk a fost una într-o anumită măsură mai optimistă, cel puțin în privința sa, căci având o carieră și o familie simte că ar putea reveni oricând la realitatea anterioară, însă recunoaște că vor exista probabil mulți oameni cu destine frânte, care se vor refugia în băutură sau în alte vicii văzându-și cartierele distruse și urmele fostelor vieți pierdute definitiv. Mi-am dat seama atunci că Serhii deține o tărie de caracter remarcabilă, păstrându-și luciditatea într-o astfel de situație limită, reușind să transmită ceea ce se întâmplă astfel încât cu toții să încercăm să înțelegem, vrând să ne formăm o imagine despre oamenii și munca batalionului din care provine, dar și să se bucure în continuare de frumusețea unor astfel de evenimente precum cele din cadrul Festivalului „Poezia e la Bistrița”, unde chiar se formează adevărate comunități între poeți, traducători, jurnaliști și voluntari.

Am rămas deci în urma acestei întâlniri cu gândul că în ciuda suferinței și a războiului mai pot exista viață, prietenie, frumusețe și poezie. E important să ne menținem informați și să consultăm surse de încredere – precum articolele scrise de Serhii Demchuk -, dar și să citim literatură. Ucraineană și nu numai.

tot ce ți-a rămas

e umezeala asta sub tălpi

umezeala asta din buzunare

umezeala asta în sân

adică în inimă

care încă bate nu se știe de ce

ca un generator

ce scoate mai mult fum

decât căldură (Serhii Demchuk) (Ana-Maria Ailiesei)

Exact ca în tragedia greacă antică, nu poți transmite ceva de groază pentru prea mult timp, fiindcă spectatorii se obișnuiesc.

Cu toate că ne aflăm zilele acestea într-un spațiu indubitabil guvernat de poezie aici la Bistrița, discuția de ieri cu Lyudmila Diadchenko și Serhii Demchuk a demonstrat o raportare inteligentă a organizatorilor festivalului (să-i numesc din nou fiindcă de 18 ani fac ceva extraordinar: Gavril Țărmure, Dan Coman, Marin-Mălaicu Hondrari, cărora li se adaugă minunata, mereu zâmbitoarea și neobosita Alina Pop) și a comunității bistrițene la ceea ce se poate face în cadrul unor evenimente care au ajuns la un anumit grad de notorietate – și astfel, la un anumit grad de putere – care, contrar tendinței globale de astăzi (mai ales politice), poate să fie folosită în mod productiv.

Mai simplu și mai lipsit de preludii, poezia a devenit de data aceasta un reper într-o discuție centrată în jurul realității. Evenimente precum cele de la Bistrița ne obligă să ne întâlnim nu doar cu poezii, ci și cu oameni – de multe ori mai complecși decât o poezie – ce ne pot onora (și nu e un cuvânt gol) cu o prezență mai mult decât lirică – una „documentară”, care să producă un ecou, să aibă impact. Da, s-a discutat ieri despre război la nivel personal, despre modul în care se răsfrânge el asupra artei și a comunităților din Ucraina, despre felul în care călătoria celor doi la Bistrița nu este îmbucurătoare numai datorită poeziei de care se simt înconjurați, ci și faptului că au ajuns undeva unde este pace. Aici cerul nu este traversat de avioane, alarmele nu sună niciodată și, cu toate că pericolul de a muri oricând există peste tot și în orice moment, aici unde ne aflăm noi el încă ține de hazard, nu e un act barbar și calculat.

În timpul dialogului punctat ocazional prin versurile lui Ilya Kaminsky, Serhii Demchuk ne spune că se află alături de noi datorită unei permisii de 10 zile de pe front. Lucrează în armată din 2022 și servește ca ofițer al presei, fiind și soldat. Ne povestește despre un război în care foarte puțini, poate câțiva zeci de oameni din batalion, mai aleargă cu automatele în mână. Majoritatea distrugerii se întâmplă prin drone și există foarte mulți piloți. Pentru el, momentul 24 februarie 2022 nu a fost o surpriză: Știam de când eram mic că se va întâmpla și aveam un rucsac pregătit. Atunci când s-a întâmplat, mi-am dat seama că lucrurile pregătite nu-mi foloseau la nimic și le-am înlocuit cu altele.

Foto: Karina Ciurus

Dacă Serhii a continuat să scrie poezie încă de la începutul invaziei, Liudmyla își amintește de anul 2022 drept unul în care îi era imposibil să scrie, afirmând că aproape nimeni din cercul său de apropiați nu a îndrăznit să continue: Cum să scrii o metaforă atunci când vezi acolo un picior rupt, acolo o mână sângerândă? Pur și simplu nu poți să ridici privirea și să scrii ceva. Până să se instaureze din nou nevoia de literatură, în cazul ei, presiunea realității imposibil de ignorat punea sub semnul ridicolului orice trimitere la imaginație, la ceva impalpabil, ce pretinde a fi la fel de important ca lucrurile care se află chiar în fața ta. Dar nu mai este când cei de lângă tine mor.

Una dintre întrebările din public a vizat opinia celor doi despre ucrainenii care se exprimă și acum în ceea ce scriu și publică în limba rusă. Ambii sunt de acord că unii ucraineni se simt mai confortabil în rusă decât în limba maternă din motive complexe, poate dificil de înțeles din afară – motive geografice, istorice, uneori de tradiție locală. Liudmyla acceptă că unii ucraineni ar putea scrie proză în limba rusă, însă ambii sunt de părere că poezia, acel ceva ce este rupt din tine, în strânsă legătură cu limba ta, ar trebui să fie scrisă în limba maternă și condamnă opțiunea pentru exprimarea în rusă.

Dincolo de aceste realități zguduitoare despre care ni s-a vorbit, mă întreb cum este ca identitatea ta de ucrainean să fie necontenit suprapusă peste cea a victimei de război? Cât de drept este ca Ucraina să fie un subiect de interes numai în contextul agresiunii rusești? Mai ales atunci când Liudmyla Diadchenko ne povestește: le ziceam oamenilor cu care m-am întâlnit în străinătate cât de mult pot să călătoresc prin Ucraina. Am călătorit chiar și câte 16 ore, fiindcă Ucraina este o țară întinsă, foarte întinsă, și era încă și mai mare înainte de război [și ei nu știut asta].

Mă simt blocată între aceste două aspecte care, mai pe românește, se bat cap în cap: pe de-o parte, importanța de a duce veștile despre acest război mai departe, de a cunoaște întotdeauna că în timp ce noi mâncăm, dormim, ne plimbăm sau vorbim despre poezie, undeva foarte aproape de noi continuă să cadă bombe și să se piardă vieți precum apa din căușul palmei ce se răsfiră printre degete. Pe de altă parte, cât de „corect”/moral este de a asocia necontenit o persoană din Ucraina cu o sursă de mărturii despre aceste realități cumplite. Fiindcă Ucraina este despre Ucraina, nu despre Rusia, care, conform celor doi, nu este condusă de cineva care să se diferențieze de oricare alt maniac din istorie ce ucide oameni, nu este condusă de cineva care ar merita un segment special al discuțiilor pe acest subiect. Cineva căruia Liudmyla și Serhii (după ce au fost puși în situația ipotetică de a-l întâlni), nu îi adresează nimic.

Dacă m-aș întoarce la dialogul de ieri dimineață (acum, după momentul acela frustrant pentru mine de a gândi o intervenție relevantă de abia după finalul evenimentului), i-aș întreba pe cei doi în ce măsură poate să fie poezia din Ucraina astăzi și despre altceva în afară de război. Aș vrea să știu dacă poți scrie despre ceva departe de tot ce ți se întâmplă în cea mai inconfortabilă proximitate. Și aș vrea să le pot spune celor doi că totul va fi ca înainte de 24 februarie 2022. Deși știm cu toții – și mai ales ei o știu – că asta nu se poate. (Luiza Sfîcă)