Digul și alte povestiri: lumea lui Gyӧrgy Dragomán transformată de Radu Afrim într-un univers febril și halucinant

Do we see the world with eyes alone?

Putem vedea cu adevărat ceea ce este în jurul nostru? Sunt ochii suficienți pentru asta? Este îndeajuns să vezi ca să poți simți și înțelege? Poate că lumea în care trăim nu este singura și, chiar dacă nu vom afla niciodată cu certitudine despre existența altora, putem visa la ele. Poate că „lumea” (adică viața) nu este doar despre imagine, ci și despre felul în care o percepem. Despre oamenii din jurul nostru și poveștile lor, despre sunete, despre texturi, despre relația interior-exterior. Spectacolul Digul și alte povestiri, în regia lui Radu Afrim, bazat pe o suită de texte scurte scrise de Gyorgy Dragomán – autor cu care ne-am întâlnit de două ori la Alecart -, surprinde realitatea cenușie a comunismului, viața tulburată de lipsa unei comunități stabile, familii disfuncționale – o întreagă lume clădită parcă în prelungirea unei mlaștini și bântuită de fantasma unui oraș scufundat – nevăzut, dar în continuare viu și presimțit. Aici ignoranța devine un mod de a supraviețui. La fel, o bucată de pâine, o sticlă de băutură sau simularea unui infarct.

SUFERINȚĂ

Spectacolul lui Radu Afrim e o întâlnire pentru care nu te poți pregăti – tocmai pentru că aduce pe scenă o suferință brutală, care credem că nu ne aparține și pe care în viața de zi cu zi o ascundem într-un colț îndepărtat al minții, prefăcându-ne că nu există cu adevărat. Această suferință înseamnă gândul ispititor al morții, înseamnă pierdere, dor, singurătate, trădare, lipsuri și e trăită diferit de fiecare. Personajele, aparținând aparent aceleiași lumi, recuperează cele două universuri atât de diferite create de Gyorgy Dragomán în volumele Corul leilor și Sistemrestart, făcând vizibile planuri aparent incompatibile: cel realist și cel impregnat de un fantastic terifiant.

La Radu Afrim mi se pare că nostalgia devine un personaj la fel de consistent ca oamenii a căror viață se derulează secvențial în fața spectatorilor. Ea palpabilă încă din prima scenă, când o simplă înghețată – acel gust al copilăriei impregnat de atât de multe amintiri – permite pentru câteva clipe întoarcerea în trecut, când viața nu însemna abuz. O femeie tânără (interpretată de Ada Lupu), o mamă ce dorește să își sune pentru ultima dată fiul, dar nu găsește puterea sau rostul de a mai face acest gest, își umple buzunarele cu pietre, căutând cu lanterna prin bălțile pline de noroi ceva – poate o ultimă speranță. Digul, tăcut ca întotdeauna, martor a zeci de tragedii, pare să reprezinte și pentru ea o trecere. Întrebarea e în ce măsură gestul său poate fi numit o tragedie dacă prin el se caută o izbăvire, un loc mai blând, mai îngăduitor, sustras dezamăgirilor și suferinței? Îmi place să cred că niciunul dintre cei ce viețuiesc sau ajung în orașul de munte păzit de digul întunecat nu s-a aruncat în apă de pe el dorindu-și sfârșitul, ci cu gândul de a descoperi existența acelui oraș scufundat sau un răspuns la o taină, la o dezamăgire, la o neputință. Ca o scufundare nostalgică în ceva. Este un proces aproape organic, natural, atunci când simți că nu mai aparții acestei lumi și în locul morții încerci să găsești o alternativă. Digul devine o astfel de alternativă și pentru tânăra femeie care, ca într-un gest de adio sau ca într-o încercare de a rămâne, înainte de a găsi un loc mai bun caută ceva din copilărie, când bucuria se afla în fiecare înghețată.

Toate vorbesc, numai eu nu vorbesc. Și luna vorbește, și pământul vorbește, și pietrele, și pereții, toate au voce, toate vorbesc.

Nu numai cu urechea poți să auzi, ci și cu ochii, și cu mâna, și cu pielea.

Voi nu știți asta, însă eu știu.

Fiecare s-a întâlnit cu Regele Tăcerii la un moment dat, atunci când cuvintele nu pot transpune intensitatea gândurilor, când lumea pare să adreseze sute de întrebări și simți că nu ai puterea să le răspunzi. Regele Tăcerii impune teamă de la prima sa apariție, atât pe scenă, cât și în mintea noastră, prin masca diformă, chipul grotesc, șoapta sonoră. Atunci devine mai confortabil să amuțești decât să fii judecat, certat. Regele Tăcerii nu tace, ci forțează tăcerea ființei. Totuși, atunci când ești silit să faci liniște, ești mai prezent, mai conectat la realitate și implicit la ceilalți. Atunci viața capătă o altă voce, o altă frecvență. Este doar alegerea ta să te eliberezi, să îl izgonești din minte, chiar dacă nu poți să le explici asta și celorlalți. Este alegerea ta dacă tăcerea e doar pentru ceilalți sau devine și felul tău de a-ți trăi viața. Este alegerea ta dacă te simți condamnat sau liber. Asta încearcă să ne spune fetița surdo-mută (aceeași Ada Lupu) în lupta ei cu propriile frici și neputințe.

Există însă și momente în care tăcerea se află pretutindeni, mai puțin în mintea ta. Terapeutul, fiind mereu în ipostaza de ascultător, ascunde o anumită dezordine interioară, determinată de pierderea tatălui. Cuvântul ,,Alone” luminează puternic deasupra sa. Pentru prima dată este cu adevărat singur, fiindcă atunci când te afli în apropierea morții, nimeni altcineva, oricât de prezent ar fi, nu mai există în afară de cel pe care l-ai pierdut. Briceagul și Porumbelul împăiat reprezintă ultima legătură între fiu și tată, umbre vizibile la câteva luni după înmormântare, o amintire a ceea ce a fost odată și nu va mai putea fi. În urmă au rămas doar obiecte, iar existența lor este percepută ca fiind aproape incorectă, imposibilă. Cum pot continua ele să existe fără cel căruia îi aparțineau? Radu Afrim proiectează gândurile personajului pe un panou publicitar, zdrențuit de la cât de multe imagini interioare a acumulat. În oglindă, imaginea fiului bărbierindu-se se contopește cu fotografia tatălui, însă o lume, o graniță de netrecut îi desparte.

O ALTĂ LUME

Gyorgy Dragomán și Radu Afrim nu vorbesc doar despre o lume reală, strict delimitată istoric, ci și despre una ireală. Orașul subacvatic, deși există, nu se lasă nici privit prea mult, nici fotografiat. El trebuie să rămână doar presimțit. Eu îmi imaginez străzi și case, că mă plimb prin oraș… nici măcar nu e nevoie să închid ochii. Nu întâmplător, cel ce gândește astfel este un pescar fără adăpost, care locuiește chiar sub dig (Călin Chirilă). El e cel care cunoaște cele două lumi și care pare a trăi după regulile ambelor. Privește întinderea de apă în fiecare zi, își imaginează viața în locul din care pretinde că provine, dar în care nu mai e deocamdată primit. Orașului subacvatic trimite uneori spre el (și spre „realitate”) un mesager, o femeie care, cu geanta și paltonul șiroind de apă, cu părul plin de alge, îi oferă în dar o păstrugă și îl avertizează a nu mai insista să scruteze și să înțeleagă ceea ce se petrece în „cealaltă lume”, în orașul subacvatic. „Locuitorii” acestei alte lumi își fac simțită prezența în fiecare moment, pedepsindu-i pe cei care nu le respectă liniștea. Fotografiile nu sunt o opțiune, pescarul devenind un paznic al unei ordini doar de el cunoscute. Poate de aceea o împinge cu zâmbetul pe buze la moarte pe turista asiatică. Cu fiecare fotografie pe care el i-o face apare o nouă creatură (monstruoasă) în spațiul interior, o atenționare în legătură cu viitorul celui ce se află în spatele aparatului, dar și a celui din fața sa.

Mai rămân doar ,,suvenirurile dinspre ieri către mâine”, noua afacere deschisă în zona digului. Aceste obiecte, care amintesc prin miros de un ,,acvariu împuțit”, par să devină unicul scop al vânzătorului (Horia Veriveș), cel ce promite vederi superbe cu digul și cu lacul, desene cu orașul subacvatic, relicve (sau copii palide) ale unei lumi la care ceilalți nu au acces. Globul de sticlă ajunge în cele din urmă la o tânără (Iulia Rotaru) care, redevenind pentru o clipă copil, se joacă râzând până în clipa în care îl scapă în apele întunecate și prevestitoare de moarte ale lacului. Femeia este aceeași din fotografia pierdută de tânăr, unul dintre cei ce încercaseră să găsească liniștea în adâncul apei. Tot ea este cea care ține în mână felinarul și devine în mod simbolic călăuză a celui pe care îl iubește. Gestul bărbatului nu anulează iubirea, dragostea fiind cea care, în final, îl salvează. În universul creat de Radu Afrim, regăsirea devine posibilă, dar ea durează „aici” doar o clipă și se poate împlini într-un altundeva. Uneori aceeași dragoste se încheie cu o sticlă de pălincă încă plină pe un sfert, un flacon cu medicamente și doi tineri culcați pe-o parte, față-n față, îmbrățișați, acoperiți destul de bine de părul lung al fetei. În cazul lor, un moment te gândești că poate ar fi meritat ca identitatea să le fie cunoscută. Însă rostirea numelui e o responsabilitate pe care paznicul lumilor/cerșetorul nu este dispus să și-o asume. Pentru el (și pentru noi toți), tinerii rămân doar unii dintre mulți: o pereche de sinucigași.

COMICUL

Radu Afrim trece de la secvențe pline de suferință la altele ironice, comice chiar, accentuând momentele în care, deși frica sau durerea pun stăpânire pe tine, nu poți decât să râzi. Ceva ce e în natura umană, căci, până la urmă, râsul nu este provocat de fiecare dată de bucurie, ci și de alte trăiri la fel de intense.

Te lauzi că ești cea mai zgomotoasă trupă din lume, dar nu-ți suporți propriul zgomot. Dacă te naști în Botoșani, șansele să vezi un concert Judas Priest în orașul tău sunt minime. Uneori, ca să îți îndeplinești visul și să trăiești experiența live trebuie să mergi până în Polonia, la Katowice, să faci autostopul, să minți un șofer ce transportă flori că te duci la o înmormântare, să păstrezi buchetul de crizanteme pe care ți-l oferă și să îl lași la comemorarea cuiva pe care nici măcar nu îl cunoști, să începi să te rogi cu versuri din melodii metal, să atragi atenția asupra ta într-o piață plină, să cânți imnul Poloniei și să ajungi pe scenă chiar cu motocicleta solistului. Fanatismul (indiferent de natura lui) apare de cele mai multe ori ca să suplinească o lipsă – fie interioară, fie de experiențe. Pentru rockerul anonim din Botoșani (Răzvan Conțu), muzica este mai mult decât o pasiune, devenind un scop. Călătoria în Polonia a fost una plină de disperare, furie, deznădejde. Trecând peste râsetele stârnite de replicile personajului, există și o dimensiune mai profundă a acestuia: până la urmă, el nu este diferit de cei ce caută orașul subacvatic, fiindcă urmărește, la rândul său, să găsească o altă lume.

Spre deosebire de tânărul rocker, bateristul (Daniel Busuioc) nu a căutat niciodată o altă lume, mulțumindu-se cu cea în care era forțat să trăiască. Aflându-se „sub blestemul” pus de fosta soție (Tatiana Ionesi), furioasă pe aventura lui cu vocalista cubaneză a trupei cu care a cântat, în ultimii 15 ani nu a mai atins nici măcar o dată setul de tobe, temându-se de consecințe nefaste ale „blestemului”, chiar de moarte. Cum fiecare situație disperată necesită însă o soluție disperată, el și-a chemat fiul, dorind să simuleze un infarct. Este aproape absurd modul în care acesta se pregătește, urmărind un VHS intitulat ,,Best heart attacks of 2025/2026”, însă odată ce de șapte ori simulezi infarctul de câcat, a opta oară o vei face și mai rău.

Muzica devine atât în universul lui Gyorgy Dragomán, cât și în spectacolul lui Radu Afrim un element liant, pentru care merită să te aranjezi în mare grabă în prima zi a noului an, în sufragerie, pentru a asculta ceea ce ți-ai dorit o viață să trăiești, să vezi. Inițial, pare să fie o poveste cât se poate de comică: o doamnă de 73 de ani, care pretinde să aibă 38, îmbrăcată în cămașă de noapte, cu perle „veritabile” la gât, cu rujul roșu depășind conturul buzelor și cu pantofi cu toc. Totuși, e tulburător că într-o realitate cenușie (suntem în anii comunismului), singurul mod în care te poți bucura de adevăratul sunet al vieții este prin prinderea, cu mari eforturi, a concertului de Anul Nou de la Viena. Prin ochii inocenți ai Fănicăi, ai fetiței (Mălina Lazăr), tanti Ilona (Pușa Darie) pare că se află cu adevărat printre spectatorii din sala vieneză, oglindindu-se în ecranul televizorului.

COPILĂRIA ÎN UNIVERSUL LUI DRAGOMÁN ȘI AL LUI AFRIM

În aceste două universuri, copilăria nu este încărcată doar de joc și de bucurie, așa cum poate ar trebui să fie, ci este înconjurată de moarte – pe care copiii nu o pot înțelege, ei fiind ultimul simbol al unei lumi corecte și al naivității. Totuși, și ei par că devin niște simple instrumente în mâinile adulților, care îi îndepărtează cu ușurință când prezența nu le este necesară. Minciuna este introdusă în viețile lor tot de către adulți, în special de cei care ar trebui să le spună adevărul. și atunci a fost musai să mă gândesc la mama, cum zăcea ea acolo, în cadă, și mi-am dorit să nu mai vină acasă, iar când mi-am dat seama de gândul ăsta, am simțit cum roșesc de rușine fiindcă am putut gândi așa ceva. După un an în care a preluat un rol ce nu ar fi trebuit să fie al ei, după ce s-a obișnuit cu lipsa acesteia, adevărul o dezechilibrează complet pe Fănica. Femeia pe care o credea moartă urma să se întoarcă acasă în doar câteva zile și nimic nu poate să o pregătească pentru revedere. Motivul pentru care minciuna a fost prezentată ca adevăr în tot acest timp a fost durerea tatălui, înșelat de propria soție cu Mișu, vecinul de la șase – și psihologul ce și-a pierdut părintele, pasionat de pian (la Afrim, care caută fire de legătură între personajele textelor lui Dragomán). Tentativa de sinucidere a fost gestul prin care femeia a încercat să scape de pruncul ce îi creștea în pântece. Dorința de a păstra familia împreună pentru Fănica îl determină pe tată să cumpere o găină de la doamna Olga, fosta soție a bateristului și bătrâna pe care o consideră vinovată pentru visurile ei imposibile. Copila nu poate înțelege motivul sărbătorii. De fiecare dată când privește supa de roșii pe care a învățat să o gătească, nu se poate gândi decât la sângele mamei, la apa pătată de moarte. Tatăl încearcă să vindece prin prezență absența acesteia (și minciuna): gestul de a-i spăla fetiței mâinile cu propriile mâini, săpunindu-le și frecându-i temeinic palmele, degetele și încheieturile, exprimă tandrețe – o dragoste a unui părinte care, în afară de propria fiică, nu mai are pe nimeni. Întoarcerea mamei nu este certă, personajul fiind absent atât în textul lui Dragomán, cât și pe scenă, neajungând să își justifice gestul în fața soțului, însă mai ales în fața Fănicăi.

În spectacolul lui Radu Afrim și în povestirile lui Dragomán copiii sunt preschimbați și în mecanisme de răzbunare, fără voia sau cunoștința lor. toții oamenii sunt egali și toate viețile sunt la fel de valoroase, însă după vârstă și situația financiară și starea sănătății și codul genetic și preferințele în ceea ce privește stilul de viață se poate calcula destul de exact cât impozit vom genera pentru stat, până ce vom fi incinerați conform pachetului de funeralii dorit. Pare aproape ridicolă încercarea bărbatului (Ionuț Cornilă) de a-i explica unui bebeluș (Dragoș Codrescu) inegalitățile realității cotidiene. Vata de zahăr devine un fel de recompensă pentru pericolul în care copilul urma să ajungă. Furia bărbatului câștigă în fața rațiunii în momentul în care prin acarianul său ,,dresat” descoperă relația extraconjugală a soției. Răzbunarea rămâne singura soluție, dispariția amantului fiind cea care îl poate elibera de umilință. Degeaba a fost acesta mai deștept, degeaba a fost mai bogat, pentru că, în final, în clipa în care a ocolit căruciorul împins în mijlocul drumului, impactul cu podul și apoi cu apa lacului i-a adus moartea care a anulat toate celelalte „reușite” pentru care este învinovățit de soț. Copilul, care nici măcar nu era al lui, devine astfel instrumentul răzbunării, semn că oamenii îi privesc pe ceilalți ca pe niște obiecte.

ENTITĂȚI MENITE SĂ FACĂ LUMEA MAI BUNĂ

Valeria va miji ochii, însă gâtul degeaba și-l va suci, n-o să mă observe [… ]n-o să mă gândesc nici la țipătul ascuțit care se pregătește să-i irumpă din vintre, ci numai și numai la cum să ajung acolo. Dorințele nu sunt întotdeauna împlinite de un înger, ci și de Valeria, o ființă aproape mistică, înspăimântătoare, cu gheare în loc de mâini, cu nefiresc de mulți ochi, toți mereu deschiși. Regula este simplă: pentru ca dorința să ți se îndeplinească, biletul scris trebuie să pătrundă în camera ei chiar înainte de răsărit, fără ca tu să fii văzut nici măcar o clipă. Însă trebuie să fii vigilent: Valeria vrea să vadă tot, să știe tot. Merită sau nu riscul? În universul lui Dragomán, îndeplinirea unui vis necesită un sacrificiu, iar ființele care îl îndeplinesc nu sunt niciodată curate. Nici îngerul nu este ceea ce pare. În lumea pusă în scenă de Afrim, îngerii devin o variantă impură, coruptă, a paradisului, sunt reflexii ale unei umanități distruse, dominate de vicii. Nici măcar ei nu mai pot face față realității în care trăiesc, ascunzându-și aripile în ghiozdane și refugiindu-se în alcool și în cele șapte sticle de vodcă luate de la alimentara Ilonei. Vreau să văd cum arată îngerii. Este o curiozitate firească a copilăriei, însă ea trebuie să rămână fără un răspuns, fără o imagine clară, căci apariția bărbatului în maieu și pantaloni mulați, cu o căciulă tricotată pe cap, la masa din bucătărie pictând nuci aurii pe care fetița nu știe să le spargă ar fi o adevărată dezamăgire și ar reprezenta o definitivă îndepărtare de speranță și de frumos. Pentru copii, îngerul este cel care are un pod infinit de mare, plin cu dulapuri, iar fiecare dulap aparține unei familii și fiecare familie își are podoabele pentru brad acolo. Dacă ființa umană ar afla adevărata identitate a îngerului, fiecare brad, în semn de revoltă, ar ajunge pe fundul lacului din care nimeni nu mai iese.

O ULTIMĂ SPERANȚĂ

Radu Afrim reușește să reunească în acest spectacol personaje și vieți atât de diverse, personaje și bucăți de viață din cele două volume de proză scurtă scrise de Gyorgy Dragomán, Corul leilor și Sistemrestart. O face încă de la început, în realitatea vie a cozii formate la geamul alimentarei, cea în care se contopesc universurile și suferințele tuturor. Totuși, pentru fiecare dintre personaj în parte încă mai există căință și posibilitatea de a-și crea o lume proprie, în care să găsească împlinirea. În final, îngerul redevine înger (și, odată cu el, ni se arată că și omul, oricine ar fi el, poate deveni înger), suprapunându-se peste imaginea creată în mintea Fănicăi, fetița care îl îmbrățișează, dorind să simtă, măcar pentru o clipă, liniștea.

Niciuna dintre poveștile ce alcătuiesc spectacolul lui Radu Afrim nu are un sfârșit propriu-zis, în fiecare durerea și ridicolul se împletesc. La fel, speranța și egoismul sau neputința. Înțelegem că orașul scufundat se poate afla chiar în interiorul nostru, dacă știm cum să îl căutăm. Dacă reușim să îl vedem. Iar atunci când îl vom găsi (dacă se va întâmpla), nu vom mai fi niciodată nevoiți să tăcem.

regie, scenariu și univers sonor: Radu Afrim asistent regie: Mihaela Crețu scenografie: Oana Micu asistență scenografie: Miruna Rădulescu video design/video mapping: Andrei Botnaru, Andrei Cozlac, light design: Nichita Teodorescu

distribuție: Daniel Busuioc, Călin Chirilă, Dragoș Codrescu (actor colaborator), Răzvan Conțu, Ionuț Cornilă, Pușa Darie, Dumitru Georgescu, Tatiana Ionesi, Mălina Lazăr, Ada Lupu, Cosmin Maxim, Iulia Rotaru (actor colaborator), Horia Veriveș