Știți, există lucruri pentru care poți fi pregătit și lucruri pentru care nu.
Am văzut spectacole semnate de Radu Afrim care te purtau în universul lor ca un vârtej din care nu puteai și nu voiai să mai ieși. Am văzut spectacole care îți scurtcircuitau conștiința și altele ce îți frângeau, aproape la propriu, sufletul. Am fost la spectacole care problematizau, în care erai luat de mână și îndemnat să cauți propriul răspuns. În niciunul, ceea ce se petrecea în fața spectatorului nu era confortabil. Îmi mențin părerea că teatrul lui Radu Afrim place sau nu place, că nu există cale de mijloc. Și că este inconfundabil – că există o viziune și o amprentă afrimiene. Pe care unii dintre regizorii tineri încearcă să le reproducă în spectacolele lor. Asta însemnând că există o „școală” Afrim, un discipolat – asumat sau nu de cei în cauză (dar asta e irelevant în acest context). Când mergi la spectacolele semnate de Radu Afrim știi – și în același timp nu știi – la ce să te aștepți. Îi recunoști mâna (și perspectiva, și direcțiile, și stilul), îi recunoști geniul. (Am mai folosit acest cuvânt o dată tot în legătură cu ceea ce face Radu Afrim, deși e atât de „mare”, uzat și aproape incompatibil cu timpurile în care trăim încât pare golit de sens. Voi risca însă și îl voi lăsa și aici.) Ceea ce nu poți bănui este ce ți se va propune la următoarea punere în scenă. În ce va săpa, ce va testa, care este limita pe care o tatonează.
Spectacolul de la Sala Cub a Naționalului ieșean Digul și alte povestiri înseamnă o nouă provocare. Nu am de unde să știu care a fost ea pentru Radu Afrim, dar, pentru mine, a aduce la un loc povestiri de factură diferită, așa cum sunt cele din Corul leilor și din Sistemrestart – volumele lui György Dragomán – și a le reuni obținând un eșafodaj coerent, transpunând o suită de texte ce nu mizează pe progresie sau pe conflict, ce nu „construiesc” destine, ci stări, în miezul cărora se află un salt interior subtil, un soi de revelație, de înțelegere, de întrezărire a ceva sau de transgresare a realității spre un altundeva de ordin diferit e aproape o nebunie. Să surprinzi realitatea – cu tot ceea ce e sfâșietor, grotesc și aproape hilar în ea –, să construiești deci acest plan al realului recognoscibil (inclusiv atmosfera specifică unui timp clar determinat istoric) și să-l deschizi spre un soi de oniric (uneori terifiant, alteori aproape tandru), spre fantastic și poematic mi se pare incredibil de dificil. Radu Afrim a mai făcut-o (și nu o dată), doar că în cazul de față nu există propriu-zis o poveste de care să te agăți. Sunt niște momente. Niște cadre ce dezvăluie. Bucăți de poveste. Care rămân perfect autonome. În ele și în jurul lor se construiește o stare și se întrevede o istorie interioară. A dezamăgirii, a disperării, a neputinței, a prăbușirii, a renunțării, a nebuniei. Și mai ales a singurătății. Fiecare e un flash. Ce nu luminează total, ci mai degrabă sugerează permanenta prezență a umbrelor, a unui altceva, a unei fisuri.
Fii atentă la noi. Fii atentă la vocile noastre.
În viața opacă, cenușie, meschină, ridicolă, în mecanica de zi cu zi a micilor gesturi și întâmplări, în disperarea tuturor acestor oameni adie pe neașteptate suflul unei alte lumi. Ceea ce e vizibil și ceea ce nu se vede sunt despărțite de o linie fină. Pe de o parte, orașul adevărat, pe de alta, orașul subacvatic. Pe de o parte, viața de zi cu zi, pe de alta, viața interioară. Pe de o parte, imediatul, pe de alta, visul/nălucirea/o posibilitate. Pe de o parte, lumina, pe de alta, demonii – toate pulsiunile subconștientului, toate tenebrele ce ne asaltează, tot ce nu poate fi numit, deși există. Nu știi care sunt adevărații sinucigași: cei ce rămân în viață, suportând, sau cei ce aleg apa cenușie a râului.
Ce se prinde de orizontul privirii? O tânără care își umple buzunarele cu pietre și se aruncă în apă; un bărbat burdușindu-și sacoșa cu sticle de votcă, dar neuitând să cumpere nuci și ducând în rucsacul rupt niște aripi – se apropie Crăciunul și undeva o copilă îl așteaptă pe Îngerul Domnului – și, poate, un miracol; un bărbat convins că a dresat un acarian și că acesta îi arată ce se întâmplă acasă în absența lui, iar el se aruncă în fața mașinii amantului împingând căruciorul în care se află copilul de care are grijă în timpul liber, provocând răsturnarea mașinii acestuia în râu; un fost baterist care și-a ratat viața vrea să-și convingă fosta soție să-l dezlege de blestemul pe care e sigur că ea l-a aruncat asupra lui fiindcă a înșelat-o; un fiu își iubește și își disprețuiește în egală măsură părintele – o relație disfuncțională; un altul găsește, după moartea tatălui, cutia cu instrumentele lui de ras și, privindu-i fotografia, încearcă să recupereze ceva din el, să devină el, apăsând briciul rece pe propria piele; un alt fiu privește patul în care a dormit o viață tatăl și porumbelul împăiat de deasupra – sub pernă e o pungă cu bomboanele dulci-acrișoare ale tatălui, ia una și nu simte decât gustul grețos; o fetiță e lăsată la o vecină și încărcătura sexuală a poveștilor bătrânei în tandem cu dezlănțuirea de energii de pe stradă a colindătorilor mascați o poartă într-o lume terifiantă; a doua zi, are voie să deschidă televizorul și, ca să prindă transmisiunea concertului de Anul Nou al filarmonicii vieneze, trebuie să-și contorsioneze trupul, răstignită într-o poziție nefirească, fiind sigură că în primul rând, în fața orchestrei, se află chiar vecina, tanti Ilona, acum tânără și fericită; doi tineri campează pe malul râului și a doua zi trupurile lor reci, de îndrăgostiți sinucigași, sunt găsite de un cerșetor; o fetiță surdo-mută se luptă cu propria anxietate – nu își dorește decât să nu mai fie nevoită să tacă, dar pentru asta trebuie să-l învingă pe Regele Tăcerii care locuiește în capul ei și doarme la ea în gură și căruia nu îi place să fie deranjat; un tânăr vrea cu orice preț să ajungă la concertul celor de la Judas Priest; o fetiță află că mama ei nu a murit, că urmează să revină acasă. Ce se vede? Tristețe, visuri, căsnicii destrămate, copii care deprind foarte repede ce înseamnă viața, renunțări, certuri. Caruselul comediei umane. Drame sau mici victorii care ascund hăuri adânci. O fojgăială cu tonuri când absurde și burlești, când de o sfâșietoare tristețe. Dincolo de imediat, se întrezărește altceva. Acel oraș subacvatic cu chemarea lui ca o promisiune. Oaze de frumusețe, de liniște, presimțirea a ceva mai adânc, poate mai adevărat. A ceva tulburător. Terifiant, ispititor.
Do we see the world with eyes alone? – asta-i întrebarea! Radu Afrim ne invită să învățăm să vedem nu doar cu ochii. Ne obligă să reînvățăm să privim. Să ascultăm. Să vorbim, nu să spunem cuvinte. Ne propune să îndepărtăm coaja lucrurilor și să le căutăm miezul. Digul și alte povestiri e un experiment teatral. Care se așază într-un fel în spectator pe durata reprezentației, pentru ca apoi totul să se schimbe. Orizontalitatea lasă locul verticalității, adâncimilor, iar universul afrimian se deschide tot mai mult, se rotunjește. Cel puțin așa a fost în cazul meu. Mai întâi imediatul: realitatea brutală a unei lumi și a unui timp. Apoi, în spatele ei, se construiește un sens secund – „nadirul latent”. Cealaltă lume.
Categoric, Digul și alte povestiri e un spectacol de stare. Un spectacol în care privirea, deși nu are timp să poposească, va interioriza ceea ce se derulează „în spate”, în adâncime. Povestea e discontinuă, dar starea te va purta apoi către ea. Acum și aici, în timpul spectacolului, adevărata poveste nu mai e nici spusă, nici trăită. Ea se va spune (sau nu) ulterior în tine. La ea se ajunge pe cont propriu. Și are ce contururi vrei să-i dai. Acesta mi se pare că e experimentul afrimian din spectacolul de la Iași: o propunere, un univers deschis, realist și halucinant deopotrivă.
E de ajuns să ne ridicăm privirea în sus.
Digul și alte povestiri testează posibilitățile teatralității: în ce măsură se poate transforma orice text în spectacol, în ce măsură teatrul poate absorbi orice. În ce măsură povestea poate fi „scrisă” de fiecare spectator în parte. Dintr-o suită de flash-uri care luminează doar parțial diferite povești. Firul roșu al acestor bucăți de realitate e singurătatea. Cuvântul ALONE sclipește intermitent pe durata întregii reprezentații. Singurătatea guvernează viața tuturor personajelor. Cu ea te întâlnești imediat ce intri: ea iradiază din mișcarea în cerc a tinerei (Ada Lupu) ce caută prin noroiul și bălțile din jur pietrele pe care și le îndeasă în buzunare. Nu poți face oricum ceea ce se pregătește ea să facă. E o alegere, o mângâiere, un rămas-bun. Singurătatea despică viața tuturor personajelor închise între pereții blocului și ai chioșcului, între pereții lumii. De ea se lovesc toți. Pe ea o îmblânzește îngerul ce o împiedică în final pe Fănuța (Mălina Lazăr) să se arunce în apa ce așteaptă liniștită să arate oricui dorește orașul subacvatic despre care toți vorbesc – o lume din care vine din când în când câte un semn (o păstrugă, o mână întinsă, un clipocit) și despre care nu știi dacă doar te ispitește sau într-adevăr te poate salva. Și atunci nu contează că îngerul pe care fetița vrea să-l vadă în noaptea de Crăciun e doar un vecin bețiv, cu viața distrusă, atâta timp cât ea încă e convinsă că îngerii există. Că există nuci de aur care au miez de aur. Sau familii ce nu se destramă. Sau apropieri reale. Și mângâieri adevărate. Că toate acestea există, chiar dacă în viața adevărată nu ai parte de ele. Și atunci nu contează nici că există Regi ai tăcerii, privirea rece, de mort, a Valeriei, monștri terifianți pe care ochiul aparatului de fotografiat îi fac vizibili, trupuri înghețate. Sau atât de multă frică. Atât de multă nefericire. Atât de multă singurătate.
Despre toate aceste lucruri care există, chiar dacă noi nu avem puterea de a (mai) ajunge la ele, despre ceea ce trăiește în interiorul și în afara noastră e spectacolul lui Radu Afrim. Despre ceea ce alegem să vedem. Despre ceea ce alegem să fim. Despre două lumi care, în fapt, sunt una și aceeași. Digul ce le desparte e doar în mintea și în sufletul nostru. În spaimele noastre. În zidurile pe care le înălțăm între noi și ceilalți, între noi și lume, între noi și noi înșine.
Și pentru că vorbeam despre ceea ce se vede și ceea ce nu se vede, îmi place să cred că mai e ceva în spectacolul lui Radu Afrim. Al cărui sens și a cărui poetică teatrală sunt puse în abis de momentul în care cerșetorul-păzitor al digului-„vameșul” dintre cele două tărâmuri (Călin Chirilă), rugat să facă o fotografie pentru turista dornică de amintiri, constată că nu chipul ei, ci altele sunt făcute vizibile. Asta face și Radu Afrim în acest spectacol: se transformă în ochiul ce scoate la suprafață altceva. Iar acest altceva include și ceva din atmosfera romanului lui Dragomán, Rugul. Da, prozele pe care le „dramatizează” sunt din Corul leilor și din Sistemrestart, dar undeva în fundal mi se pare că vibrează atmosfera din Rugul. Acolo unde realismul și magia coexistă, acolo unde privirea candidă a nepoatei se dezvrăjește treptat în contact cu ceea ce descoperă, acolo unde lumea bunicii și cea a nepoatei se ciocnesc, apoi se întâlnesc și ajung să își vorbească. Este în ipostazele fetiței/fetițelor din spectacolul lui Radu Afrim ceva din însingurarea, din interiorizarea, din curiozitatea și privirea candidă a Emmei, ceva din sfâșierea ei, din maturizarea ei forțată. Aceste linii sufletești le „anunță” aici trupul femeii însărcinate împinse în timp ce stătea la coadă la pâine. În lumea fetiței/copiilor de aici nu e loc și nu e timp pentru mângâieri. Doar pentru adaptarea la a supraviețui. Sălbăticia nu așteaptă să te naști, nu așteaptă să crești, ea stă la pândă mai ceva decât ochiul împietrit al Valeriei sau decât răutatea Regelui tăcerii. Mai terifiantă decât orice vis terifiant.
Când ochii ni se umplu de lacrimi, norii pe cer încep să se miște.
Spațiul de joc e gândit astfel încât să permită delimitarea „lumilor” și, prin rotirea cadrelor, translarea dinspre un moment spre altul, dinspre o viață spre alta. E pe de o parte cenușiul dintre blocuri, în care pietrele și băltoacele anunță prezența unui loc unde viața și bucuria nu pot exista, un loc rău, al rătăcirii, al renunțării, al pustiirii, potopit parcă de suflul morții. E apoi spațiul rotitor – apartament, cameră sau chioșc – care permite privirii să descopere flash-uri din viața personajelor. Și aici omul e prizonier. Jocul oglinzilor, care multiplică sau deformează siluetele, nu face decât să accentueze singurătatea, ideea de captivitate. Aici viața reală își cere drepturile cu aceeași forță ca demonii interiori, aici spaimele se transformă în adevărați monștri. Rotirea cadrelor devine un simbol al mecanismului din care nu ai unde pleca, al unei evadări imposibile. Singura salvare: apa cenușie, niciodată văzută, dar la fel de prezentă ca toți cei în viață încă, un adevărat personaj – la fel de viu sau de mort ca toate celelalte. Nimic nu e întâmplător, totul e gândit multiplu, semnificat și semnificant, funcțional și simbolic. Există, desigur, și un plan de adâncime – ceea ce se proiectează pe ecranul din planul secund al scenei. E „oglinda” în care se naște o frumusețe nepământeană parcă: o lume subacvatică, un cer întors ce lasă să se întrevadă tot ceea ce realitatea respinge. Pe acest ecran se proiectează inversul imaginilor terifiante, aici e recuperat întregul miracol al vieții (și al morții!).
Scenografia Oanei Micu are în ea poezie, simbol și realitate viscerală. E o creație în sine. Pe care jocul actorilor Naționalului ieșean o face vie, palpabilă. Felicitări întregii echipe! Mi s-a părut extraordinară Pușa Darie și mi-a atras atenția prospețimea și candoarea Iuliei Rotaru (actor colaborator), mi-au plăcut mult și Florin Busuioc, și Călin Chirilă, și Tatiana Ionesi. Ada Lupu și Mălina Lazăr reușesc din nou să facă din personajele lor acele ființe eviscerate parcă pe dinăuntru, care respiră suferință prin toți porii. Fiecare bucată e atent lucrată, fiecare personaj e o lume în sine.
În oglinda lui Afrim, textele lui György Dragomán se transformă în altceva. Dar nu în asta constă magia afrimiană. Ci în universul care crește în spectator. Care te obligă să refaci drumul în sens invers și să vezi că totul poate semnifica multiplu. Că lumea/viața e text (sau spectacol) în care alegi ce, cum și în ce fel privești.
Regie, scenariu și univers sonor: Radu Afrim asistent regie: Mihaela Crețu scenografie: Oana Micu asistență scenografie: Miruna Rădulescu video design/video mapping: Andrei Botnaru, Andrei Cozlac, light design: Nichita Teodorescu foto: Iulian Ursachi
Distribuție: Daniel Busuioc, Călin Chirilă, Dragoș Codrescu (actor colaborator), Răzvan Conțu, Ionuț Cornilă, Pușa Darie, Dumitru Georgescu, Tatiana Ionesi, Mălina Lazăr, Ada Lupu, Cosmin Maxim, Iulia Rotaru (actor colaborator), Horia Veriveș
- În curând, aici, pe alecart.ro, un nou articol despre Digul și alte povestiri, semnat de Ana-Maria Ailiesei și Maria Oglinzanu – eleve în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași – pornind de la volumele lui György Dragomán.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
