A căuta vinovatul nu este întotdeauna echivalent cu a rezolva eroarea. Ba mai mult decât atât, mi se pare un reflex deseori urât, ca de funcționar tocit de monotonie. Când ceva nu merge, nu începi să arăți cu degetul (în primul rând pentru că nu e frumos), mai ales în sistemul românesc de lucru. Chestia asta cu „da nu mi-a spus nimeni” pune frână lucrurilor de ani întregi și trebuie să cadă unu’ de prost de fiecare dată, care să dezlege cumva îmbârligătura de transferuri de vină, până când e singurul care ajunge să înțeleagă un sistem complex de proceduri învechite și leneșe. Asta l-ar face indispensabil, însă dacă prostul ăsta mai are și un șef, doi, trei, paișpe’, atunci va trebui să „saboteze” rețeaua vinovaților, pentru a rezolva singurel eroarea astfel încât să nu mai știe nimeni cât de bine a făcut. Pentru că, în ciuda faptului că numai el știe mecanismul unui anumit proiect, să spunem, nu va fi el cel care va coordona în deplină cunoștință de cauză. Șefii îi vor da un briefing vag, iar el va trebui să sară peste obstacole ca într-un joc pe PC, să evite monștrii și să acționeze contra cronometru, dar toate astea într-un plan secund, „un joc secund”, inventat de el ca alternativă la realitatea datului de vină.
Și își spune cu ciudă: „O să vină vremea în care oameni ca mine, interesați și implicați, vor dicta din ce în ce mai multe și atunci vom specula tot rahatul românesc în care ne zbatem și de care ne plângem cu ipocrizie, îl vom specula în folosul unor rezultate ale bunului simț. Pentru că e clar că nu poți fi corect până la capăt, că mori cu integritatea de gât; dar cine cunoaște un sistem foarte bine, îi poate schimba limbajul măcar, fără să îi schimbe rolul.”
Dar cred că sunt mulți care își spun acelaș lucru, cu aceeași nerăbdare a confruntării mediocrității, cu aceeași încăpățânare de nu vedea că toți cei care și-au mai pus astfel de întrebări sunt acum murdari pe la gură de shit-ul egoismului.
De fapt, vreau să produc singur și să câștig măcar cât un IT-ist cu program fix la o corporație anonimă. Cu cei șase ani de facultate făcuți, plus doi de stagiu, plus șuturi în cur… atâta formare ar trebui să merite, nu?
Facem un efort? sau ne gandim cum să fugim de probleme și responsabilități?
Foto: Bogdan Pîrău
