De la distanță, toți oamenii par normali și obișnuiți. Simpli, nevinovați și fără intenții ascunse. Dar dacă te apropii puțin, imaginea începe să se schimbe. Până acum nu am cunoscut nicio ființă omenească care să fie obișnuită. Oamenii de rând, ființe simple, oameni de rang mediu, oameni care duc o viață perfectă – încă nu am cunoscut niciun om de acest gen și lucrez ca medic de familie de peste douăzeci de ani. Fiecare are povestea lui și toți au capacitățile proprii să se fofileze într-o situație cu complicații. Ființe simple nu există.
Cadrul 1: Totul va fi bine.
O femeie trecută de 50 de ani, medic de familie. Un spirit lucid și cinic, care nu ezită să spună în față celor pe care îi consultă adevăruri necruțătoare despre descompunerea trupului în ciuda imaginilor atent livrate și a ideilor vehiculate pretutindeni despre tinerețea ce durează tot mai mult, despre posibilitățile de a ține la distanță epuizarea, boala și, de ce nu, moartea. Propovăduindu-le pacienților să se mulțumească totuși cu situația dată. Trăind ea însăși un sentiment de lehamite față de iluziile, de pretențiile, de drepturile sau de orbirea lor. Față de adevărurile pe care trebuie să le împacheteze ca pe niște soluții dulcegi și comode, în realitate, complet ineficiente. Acesta este adevărul, iar adevărul este plictisitor. Adevărul că de la o anumită vârstă trupul este programat genetic să îmbătrânească. Adevărul că omul nu ar trebui să-și facă iluzii nici despre trupul, nici despre creierul lui.
Cadrul 2: Aici, în tăcere, se ivesc întrebările.
Aceeași femeie pierdută printre obiecte și hârtii, asaltată de confuzie, de senzația de absurd, în fapt, de inutilitate. La ce se așteaptă lumea? De ce mă aflu aici? Cabinetul medical prin care se perindă zeci de persoane zilnic, cu puține momente de respiro îi acutizează înstrăinarea. Totul arată ca biroul unui medic, dar unde este medicul? Doar eu sunt aici. Unde sunt adulții, și cum am aterizat eu în locul ăsta? Dar „locul acesta” e chiar viața ei, o sumă de gesturi marcate de rutină, mașinale, în timp ce din când în când răspunde întrebărilor insidioase sau observațiilor primite de la Tore. Niciodată cu voce tare, dar menținând dialogul indiferent că palpează organele unui pacient, scrie o rețetă, semnează un concediu medical, se întinde pe masa pentru consultații ginecologice pentru a trage un pui de somn de 10 minute la prânz. Iar Tore e un schelet de om în mărime naturală care se află în colț, între chiuvetă și ușă. Este făcut din plastic, fiind singurul martor care vede ce se petrece aici. Acum cabinetul acesta a devenit refugiul ei. Locul pe care nu-l poate numi acasă, dar în care s-a retras pentru a se elibera de Aksel, de Bjørn, de ea însăși. Sau încercând să redevină ea însăși. Fiindcă toate adevărurile pe care le cunoaște și nu ezită să le spună celorlalți nu au jucat niciun rol atunci când căsnicia ei a luat sfârșit. Nu oficial încă. Însă ea, Elin, și-a înșelat soțul. Cu un bărbat pe care nu-l mai văzuse de peste 30 de ani. Aksel a aflat, iar acum ea îl are drept partener de dialog pe Tore. Un supraeu, dimensiunea rațională, care o obligă să scruteze ceea ce s-a întâmplat. Fără jumătăți de măsură, fără ipocrizie, cu aceeași răceală sau ironie cu care se poziționează față de încercările pacienților de a se păcăli pe ei înșiși, sistemul medical, propriul egoism, propriile inerții. Dar recuperarea a ceea ce a trăit în ultimul an nu înseamnă eliberare. În lumea pe care o înfățișează Nina Lykke a ști cum funcționează lucrurile nu salvează, nu ține departe partea irațională din fiecare, nu e cauza unui proces de conștiință care să modifice ceva profund în acești oameni. E doar sursa oboselii, a zbaterii vane, apoi a recăderii.
Cadrul 3: Nu fac nimic greșit.
Un soț ocupat, prezent doar atunci când își poate hrăni propria pasiune pentru sport. O femeie care își ocupă serile libere cu un pahar mare de Chablis în mână. Mereu reumplut, până la uitare. Privind absentă la ecranul pe care rulează la nesfârșit seriale. Aceeași femeie, întâlnindu-se cu un alt bărbat, autosugestionându-se că nu e nimic greșit în ce face, simțind pericolul, dar căzând în capcana vanității, crezând că deține controlul, știind ce are de pierdut și totuși continuând, într-un carusel al acțiunilor de înlocuire a unei dependențe cu alta, de umplere a unui gol lăsat să se adâncească în timp. O pendulare între gesturile controlate de rațiune și oboseala de a se mai opune stării de bine date de noul atașament. Pentru care mintea creează noi și noi subterfugii în încercare de validare a ceea ce e pe punctul de a se întâmpla. Până când inevitabilul se produce, iar Elin se află în exact aceeași situație ca cea a cuplurilor pe care le disprețuia altădată. Într-un prea târziu de care se temuse, într-un prea târziu la care visase. Ca interludiu al unei reapropieri de Aksel. Chiar dacă atunci când încă mai era posibil nu adevărul îl rostise către el, ci doar o jumătate de adevăr sau chiar o minciună, reacția lui ar fi putut, poate, schimba totul. Sau nu. Dar între acest poate și un da sau un nu se joacă, în fapt, totul. O căsnicie, de exemplu.
„Dopamina, serotonina, oxitocina”, aceste cuvinte mă alinau deoarece, prin intermediul lor, puteam să mă distanțez, să observ ce se petrece și apoi să arhivez evenimentele.
Nu în registru major al dramei se joacă însă trăirile personajelor. Drama, deși există, le este refuzată. Totul îmbracă forma unui spectacol cotidian în care grotescul și previzibilul coexistă, un balet de păpuși mecanice bâjbâind după ceva, lăsând mai degrabă întâmplarea să decidă pentru ele.
Cadrele în care trăiește personajul Ninei Lykke nu se succed, nu intră cu adevărat în tensiune. În ele e aceeași Elin, fără fisuri la nivelul conștiinței, fără dislocări interioare. Într-o pendulare de roluri a cărei miză nu e o altfel de viață, nici noutatea unei experiențe, ci, mai degrabă, experimentarea felului în care liniștea împietrită în rutină a mariajului ei și cea degradantă, umilitoare a căsniciei lui Bjørn cu Linda se surpă din cauze naturale: indiferență, neatenție, egoism, vanitate, plictiseală, oboseală. Pentru a face loc altei rutine, în care fiecare adoptă alte roluri, la fel de constrângătoare, dar încă noi și interesante.
În schimb, am suspiciunea că noi, de fapt, căutăm cu totul altceva, că aceste dorințe nici măcar nu trebuie să fie neapărat plăcute. E posibil ca ele să conducă inclusiv la mai multă durere decât fericire.
Vivisecția unei infidelități este romanul Ninei Lykke (tradus din norvegiană de Ivona Berceanu). De o necruțătoare luciditate și, în egală măsură, ironic, o delicioasă satiră la adresa societății de astăzi și a naturii umane. Pentru că Din cauze naturale se construiește pe o suită de clișee, pe care însă autoarea le descompune exact în măsura în care le pune în lumină. Pentru că luciditatea lui Elin, felul de a fi și de a gândi exersat o viață, și nu doar cu pacienții, nu o feresc de a face ea însăși ceea ce condamnă în comportamentul lor. Egoismul, hedonismul, inconștiența, iluzia că lucrurile sunt controlabile, că nu e prea târziu, că senectutea poate fi încă ținută la distanță fac parte din datul natural. Nici vârsta, nici liniștea unei căsnicii, nici experiența nu mai garantează nimic atunci când vine vorba de întâmplare. De dependențele pe care societatea în care trăim le naște. De plictiseală. De iraționalitatea cu care acționăm în ciuda rațiunii pe care o afișăm. Ceea ce vede zilnic Elin la cei care îi trec pragul cabinetului este manifestarea îndepărtării oamenilor de instinctul de a simți pericolul, de a se confrunta cu el și, implicit, de a se adapta și de a-și perfecționa capacitatea de a supraviețui. Omul de azi fuge de anxietate, se ferește de disconfort, se teme de durere, e incapabil să trăiască altfel decât înfulecând hălci de plăcere, bucăți de autocompătimire sau de uitare, hrănindu-și egoul, supralicitând ideea de bine, de confort, profitând de facilitățile unui sistem menit să-i întrețină iluziile. Chiar dacă asta înseamnă aport în exces de carbohidrați, muncă până la epuizare, planificarea vieții în defavoarea vieții, ipohondrie. Chiar dacă asta înseamnă fugă de realitate, un uriaș mecanism în interiorul căruia orice e permis în numele libertății și al fericirii personale. Acum ne ornăm realitatea în alte moduri. Spunem că avem „copii extra” în loc de „copii vitregi”, spunem „frați sau surori” în loc de „frați vitregi sau surori vitrege”, și le spunem „copii” criminalilor care nu au împlinit încă optsprezece ani, inclusiv atunci când vorbim despre un tânăr de șaptesprezece ani cu barbă și înalt de un metru nouăzeci. Oamenii se prefac că nu există nicio diferență între sexe și că totul este făcut cu bunăvoință, dar la fel au stat lucrurile și odinioară, tot cu bunăvoință se acoperea totul și poleiam adevărul pentru a-l face să corespundă idealului pe care ni-l imaginăm, așa cum am procedat de când e lumea.
Realitatea pe care o înfățișează Nina Lykke, chiar dacă modelată de corectitudinea politică și de toleranța față de deciziile celorlalți, înseamnă o societate în care a fi o familie presupune coabitarea între soți care și-au negociat cu o meschină indiferență față de celălalt precizie rolurile, acceptând dependențele celuilalt sau chiar ignorându-le pentru că asta conferă timp pentru propriile plăceri, instaurarea rutinei și o strictă mecanică socială, posibilitatea refacerii vieții de familie la orice vârstă, rezolvarea problemelor prin acceptarea relațiilor extraconjugale, etalarea fericirii pe rețele de socializare pentru a ascunde disfuncționalitatea profundă a cuplului, copii făcuți la vârste altădată considerate înaintate doar pentru a valida noile parteneriate după divorț. O mișcare continuă în căutarea a ceea ce nu mai există în familie. Nu pentru că celălalt ar fi vinovat, ci pentru că cei doi soți s-au transformat în doi parteneri care și-au delimitat clar teritoriile sufletești.
Și totuși, parcă nu ne este niciodată de ajuns, pentru că suntem deopotrivă primitivi și avansați, și nu mai putem să gestionăm lumea pe care noi singuri am creat-o.
Un mic tratat despre alienare e Din cauze naturale. Scris nu în tonalități întunecate, ci sub forma unei satire blânde, însă nu mai puțin corozive. O analiză a lumii în care trăim, a imaginii despre bine pe care oamenii, eliberați de orice constrângeri, prinși în goana după satisfacerea nevoilor propriului sine au construit-o. O cronică a vieții de familie și a rutinei profesionale. În care conștiința e subsumată privirii goale din orbitele lui Tore, scheletul ce pare a zâmbi cinic și înțelegător față de toate subterfugiile, meschinăria, zbaterile derizorii ale celor care încă nu au înțeles cine sunt, ce îi așteaptă. Deși au chiar în față imaginea lor înșiși: un schelet din care sufletul a dispărut, lăsând în urmă un torace gol și inutil.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Grafică: Ioniță BENEA
