Cu cât cuvintele sunt mai simple, cu atât sensul lor e mai profund.
Anatolia e o femeie bătrână, deși, după socoteala anilor locuitorilor din Maran, e cea mai tânără dintre ei. Într-o zi de vineri, imediat după amiază, ea se întinde în pat, convinsă că mai are doar câteva ceasuri de trăit. Și că nu are rost să se chinuie căutând un leac la medicii din vale. În a căror pricepere nu crede. Soarta omului nu e în mâinile lor. În cumpănirea aceasta dintre firescul cu care acceptă moartea și trupul bolnav ce sângerează prevestind-o, Anatolia își rânduiește așteptarea în gesturi de o simplitate aproape ritualică: udă grădina de zarzavat, hrănește cele câteva găini din curte, scoate din dulap veșmintele de înmormântare și mătăniile cu cruciuliță de argint ale străbunicii. Știe că vecina și prietena ei, Iasaman, va înțelege ce are de făcut. Două zile mai târziu, ea este încă în viață. Un an și o săptămână mai târziu, Sevoianț Anatolia va ține în brațe și va aduce în Maran un prunc. Fetița, pe care o vor boteza Voske, ca pe bunica ei, nu știe încă nimic din istoria locului, dar are o casă de piatră, un măr uscat, treizeci de bătrâni și o capelă. Are, la picioarele ei, tot Maranul. În mâinile ei se află, de fapt, viitorul. Un viitor pe care niciunul dintre bătrânii și bătrânele satului nu îl mai așteptau, dar care pare a se desfășura sub ocrotirea unui păun alb, cu ochii ca bobițele de rodii, care a fost mai întâi pictat pe o pânză uitată aproape un secol în podul unei case până a fi apoi scoasă la lumină, timp în care pasărea s-a întrupat aievea pentru a ocroti o altă viață, pe cea a lui Melikanț Tigran, singurul prunc care a supraviețuit foametei, singurul bărbat din Maran care s-a întors din marele război. Dar asta s-a întâmplat în alte vremuri. Acum, Tigran are un fiu cu o femeie de departe care vede ceea ce bătrânii satului nu pot vedea și ale cărei desene răsfrâng și mântuie toată frumusețea aceasta simplă a locurilor, lumina din cotloanele vechi, din casele care abia mai respiră, suferința decantată în semne ale trecerii prin lume a tuturor celor care nu mai sunt. Dar care, toate, au lăsat urme. Un strănepot născut departe și o fată, a Anatoliei și a lui Vasili, a celor care au rămas. Doi copii prin care viața își croiește mai departe legile ei nescrise. Viața din locul aproape uitat de toți și viața mai largă. Căci, în satul acesta legat de lumea din vale doar printr-un drum îngust, tot mai abrupt și mai greu de străbătut, nașterea lui Voske alungă moartea, resuscită energiile aproape secătuite ale locuitorilor, dă un sens: Anatolia a născut un copil, prelungindu-ne astfel viața […], eram cu toții în pragul morții, dar cum să mai murim acuma, când avem o asemenea răspundere – să creștem un copil, să-l învățăm cu lumea. Încă o dată, moartea și viața își dau mâna.
Pesemne că așa trebuie să fie, pentru că așa a fost scris.
A fost timpul morții. Au fost timpuri ale prăpădului și ale pustiirii – pământul care s-a surpat și a luat cu el jumătate de sat, lăsând în urmă o rană neagră pe care nimic nu o poate ascunde și amintirea tuturor celor care au fost îngropați, seceta și foametea cumplită ce i-a urmat, războiul, furia apelor care, dacă nu ar fi fost zidul mai întâi întrevăzut de Agop și apoi ridicat de bărbații satului, ar fi măturat din nou totul în cale. După fiecare dintre aceste timpuri, viața a revenit încet, neobosită, voință crâncenă care se agață de orice. Ar fi putut încă o dată fi timpul morții. Din mâna de bătrâni ai Maranului, viața nu părea a mai găsi resurse să renască. Până când o minune, deși nimeni nu crede în minuni în Maran, sau poate doar dragostea dintre doi oameni care s-au întâlnit, și-au acceptat neputințele și și-au alinat suferințele la bătrânețe a făcut posibilă o nouă viață.
Între aceste două momente, se zidește istoria unui loc. Satul din romanul lui Narine Abgarian pare a respira într-un alt timp, dezlegat de lume și de istorie, ființând totuși înăuntrul lor. Numai Maranul, nu se știe de ce, nu a fost atins de aceste schimbări – nimeni nu-și aducea aminte de el, și nici nu avea de gând s-o facă. Istoria nu-l cruță, nici vremea și vremurile, dar nici nu-l îngenunchează. Viața însă învingea fără putință de tăgadă, recucerind satul milimetru cu milimetru. Oamenii trăiesc desprinși de lumea largă, suportând ceea ce fiecare zi le oferă, iar dacă pleacă, o fac chemați de îngerii morții pe care Agop, fratele mai mic al lui Kudamanț Vasili, îi vede noapte de noapte și de care în zadar încearcă să-și păzească mama pe timpul foametei veghind de la fereastră fără a ști să spună ce vede sau ce așteaptă. Sau se sting din cauza bolilor, a vârstei, a unor calamități care-i silesc pe cei rămași să-i îngroape la un loc, fiindcă nu mai au forța de a săpa morminte care să le acopere trupurile reci. Sau pleacă pur și simplu, căutând un loc mai bun. Nimeni nu-i judecă. Cei rămași le privesc chipurile în fotografii, îi pomenesc din când în când, îi veghează, spunându-le ce s-a mai întâmplat în sat, stând pentru un timp cu ei în cimitir. Iar, dacă suferința e prea mare, așa cum i se întâmplă lui Vasili, îi interzice soției, lui Magtahine, să le mai pronunțe până și numele, refuzând să privească în urmă, să-și amintească chipul și glasul părinților, ale lui Agop sau ale celor trei copii mici ai lui. Până când va veni un moment în care cele trei fotografii se vor întoarce la el și le va putea privi din nou.
Lumea e mică, iar noi suntem mari, deși, din naivitate și prostie, toată viața credem că-i pe dos.
Viața locuitorilor din Maran e suspendată într-un altfel de timp, în care faptele bune sau rele se întind asupra urmașilor, croind numele unei familii, păstrând istoria unor vieți care vin de undeva de departe și își fac loc liniștit spre prezent. O țesătură de întâmplări de demult asigură continuitatea firească a acestei lumi. Sunt întâmplări care, atunci când sunt trăite, nu par a avea nimic extraordinar în ele, dar care, apoi, își rotunjesc contururile deschizându-se către miracol. În realitatea acestor oameni se strecoară semne, descifrate prea târziu, limpezite de nevoia de a pătrunde un rost. Cu care se împacă și care pentru ei nu sunt nimic altceva decât fapte care se întâmplă. Voske cea din trecut nu își tăie părul ca argintul pentru că un ghicitor i-a spus în ziua nunții că acesta este talismanul ei și pentru a se feri de cuvintele, șoptite în vis (Să n-ai parte de fericire, Voske) de Tatevika, sora mai mare răpusă de o boală ciudată căreia i-a luat locul în fața altarului pentru a se căsători cu Kapiton. În odaia pe care o împart Vano și Eiboganț Valinka se cască o crăpătură pe care bărbatul nu o poate acoperi orice ar face. Penele păunului alb adunate de Valinka se transformă într-o cenușă fină, cu miros de scorțișoară și migdale și din cele două crengi uscate așezate peste ele în grădină va răsări un fir de dafin sălbatic, strâmb, dar roditor. Magtahine, prima soție a lui Vasili, deși moartă, vine noapte de noapte în pridvorul casei Anatoliei după ce aceasta adoarme și își privește bărbatul până când acesta o roagă să o salveze pe femeia bolnavă, așa cum îl obligase pe Agop altădată să se lupte cu moartea. Acolo unde umbra rece a lui Magtahine a stat, Vasili simte căldura unui trup viu, iar din acel moment Anatolia știe că vrea să trăiască. Anastasiei, venită în sat cu Tigran și cei doi copii s-o cunoască pe Valinka, bunica soțului ei, îi revine pe neașteptate laptele și simte că asta nu s-ar fi putut întâmpla niciunde în altă parte. Dar nu în miracol trăiesc acești bătrâni care nu mai așteaptă nimic, ci în interiorul unei existențe simple. Bine rânduite. Împovărătoare, dar față de care nu cunosc decât supunere și îndârjirea de a rezista. Un trai în care un bărbat vine să ceară o femeie aducându-i în dar o coasă, în care plantele de leac se culeg și se strecoară după o știință pe care doar Iasaman o mai păstrează, în care plăcintele și pâinea se coc pe vatră și drojdia trimisă de la oraș, care le ia gustul bun, aruncată în curte, dă naștere unei adevărate calamități. În care cărțile pot salva de la suferință o femeie și o pot împăca cu soarta, deși ea nu le poate salva de la distrugere. În care un bărbat taie cu toporul părul unei femei și apoi fuge în lume. În care aceeași femeie va învăța, peste mulți ani, să spună altui bărbat dragul meu. În care toți pun mână de la mână pentru a întâmpina o naștere și o pereche de pantofi de bărbat încalță picioarele unei femei moarte pentru a ajunge pe lumea cealaltă la cel care nu a apucat să-i poarte. În care, în cimitir, crucile de piatră se pun la căpătâiul morților, nu la capul lor, fiindcă ele sunt uși: când o să vină Judecata de Apoi, răposatul o să se ridice, o să dea ușa la o parte și o să intre în rai. De aceea pietrele de mormânt cu cruci se pun la picioare. Și în care cei care au cruci obișnuite de lemn vor fi luați de celelalte suflete. Mântuirea se poate face aici și colectiv. Nu un om, ci un neam rămâne sau pleacă, supraviețuiește sau nu. De aceea, faptele sunt ale fiecăruia și circumscriu destinul familiei lui, dar ele își găsesc un sens mai amplu în interiorul comunității, devin suflul vital de care se leagă continuitatea tuturor.
Peste tot e și moarte, și viață.
Faptele și întâmplările țin de imediat și, în egală măsură, brodează o istorie. Nu despre tradiții sau obiceiuri, nu despre credință, ci despre o memorie a locului vorbește povestea Maranului istorisită de Narine Abgarian. Despre o memorie a obiectelor și a faptelor. Obiectele nu sunt frumoase decât pentru Anastasia, devenită în casa Valinkăi Nastia-djan, Nastia-stăpâna casei. Pentru bătrâna aceasta care vede lucrurile în simplitatea lor de zi cu zi ele au avut un rost. Și în virtutea acestui rost nu pot fi aruncate (S-a tocit de mult, dar n-are cine să-l repare. Și să-l arunc nu-mi vine. // Cum să aruncați așa o frumusețe! // Ca să spun drept, nu de frumusețe îl păstrez, a mărturisit Valinka. Ci în amintirea oamenilor pe care i-am cunoscut). Ele pot fi uitate în podul casei, ascunse de timp, dar nu aruncate. Lucrurile sunt parte a locului și parte din oamenii care le-au folosit, care au fost înainte de a fi cei de acum.
În viață e nevoie întotdeauna de trei lucruri: de faptă, de poveste (consemnare a ei și prelungire peste timp) și de credință (acceptare ca adevăr a ceea ce s-a petrecut). În afara lor, totul e risipire. În afara lor, nu există dăinuire. Iar pentru omul care vede, pentru cel care povestește și pentru cel care ascultă și crede ce i s-a spus, din cer vor cădea trei mere. Așa spun poveștile din Maran. Pentru că faptele, poveștile și continuitatea nu pot fi decât prin oameni. Iar în Maran din cer au căzut trei mere. Și viața lui se prelungește mereu, trăind acum în noi.
Dincolo de fereastră se lăsa noaptea sudică, măturând pervazul cu raze de lună timide și povestind în cântec molcom de greieri visele pe care le visa lumea.
Un mic tratat de înțelepciune se dovedește a fi romanul lui Narine Abgarian, tradus din limba rusă de Luana Schidu. E o înțelepciune adunată din cuvinte simple și din fapte foarte omenești, din realități zguduitoare și din întâmplări cu aură miraculoasă, țesând destinele unei comunități și un mod de a trăi în interiorul ei.
Ca în orice tratat de înțelepciune, există și aici un gând de purtat mai departe asemenea imaginii păunului alb scoase la lumină de Anastasia după mai bine de un secol de când a fost pictată, un gând care mărturisește despre timp și memorie, despre plecare și întoarcere, despre viață și moarte, despre un prea târziu care nu trebuie lăsat să se insinueze între noi și rădăcinile noastre, între noi și lucrurile noastre, între noi și sufletele noastre.
ne-a luat prea mult să creștem
ne-a luat prea mult să alegem grâul de neghină
cel mai tare doare că nu poți să-i îmbrățișezi pe cei care n-au mai putut să te aștepte.
(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart, profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
