În finala Premiului Observator Lyceum au ajuns două volume lansate și la Iași, în cadrul Întâlnirilor ALECART. Care este cartea câștigătoare la această secțiune veți afla însă mâine, la Gala Premiilor Observator Cultural. Până atunci, merită spus ceva despre culisele unei jurizări intense, uneori tensionate, alteori surprinzătoare, dar revelatoare pentru felul în care adolescenții citesc, discută și înțeleg literatura atunci când li se oferă cu adevărat libertatea de a o face.
Săptămâna aceasta, alecartienii au ajuns la București din două motive: concertul Metallica și participarea la dezbaterea de jurizare, alături de alți liceeni, în cadrul Premiilor Observator Cultural. Am acceptat și anul acesta invitația cu bucuria de a reprezenta ALECART într-o formulă care ne-a făcut să ne simțim, poate mai mult ca oricând, responsabili pentru ceea ce înseamnă spiritul revistei noastre: lectură autentică, exigență critică și dialog real cu literatura contemporană.
Am ajuns în fața sediului Observator Cultural cu volumele strânse aproape instinctiv la piept ca niște mici scuturi literare. Era o dimineață nefiresc de luminoasă care se revărsa peste strada Herăstrău, iar entuziasmul nostru, imposibil de ascuns. În câteva minute, volumele pe care le purtaserăm cu noi în tren, le subliniaserăm, le discutaserăm în redacție sau în clasă urmau să devină „cărțile de pe masă”, adică miza unei dezbateri naționale între liceeni. Am intrat, dar am simțit că atmosfera din încăpere avea ceva ușor contradictoriu: cordială la suprafață, traversată de o reticență greu de ignorat – ca și cum spontaneitatea dialogului trebuia permanent ținută sub control.
Am venit pregătite pentru o dezbatere adevărată. Înainte de plecarea spre București știam doar atât: fiecare echipă urma să construiască un clasament comun. După multe discuții în redacția ALECART și în afara ei, după argumente, contraziceri și reveniri asupra unor cărți, topul nostru includea Forma tăcerii, Tot ce rămâne și Când ești fericit, lovește primul. Nu erau doar preferințe personale de lectură. Ne-am oprit la cărțile care impresionaseră profund membrii redacției Alecart, dar și pe colegi din alte clase – inclusiv dintre cei care, teoretic, „nu citesc literatură contemporană”. Am decis să le susținem până la capăt în numele unei comunități reale de cititori.
Două dintre aceste volume fuseseră deja discutate la Întâlnirile Alecart, în prezența autorilor lor și a peste 150 de elevi care vin acolo în timpul lor liber, în afara orelor, iar cu George Dumitru colegii mai mari (printre care cei din clasa Măriucăi Roșca) se întâlniseră pentru a vorbi despre Rupturi, roman care le plăcuse foarte mult. Ne-am fi dorit anul acesta și un dialog despre Tot ce rămâne, dar, din păcate, nu am mai reușit. Tocmai de aceea, așteptam cu nerăbdare să ne exprimăm opiniile ca jurați la Observator Lyceum: pentru noi, lectura nu înseamnă doar consum cultural, ci dialog, confruntare de idei și disponibilitatea de a pune cărțile sub semnul întrebării.
Am fost, de altfel, singurul club din afara celor care au participat la întâlnirile de anul acesta cu scriitorii care au fost prezenți la întâlnirile de la Observator Lyceum invitat să jurizeze. O onoare care ne-a bucurat. Trebuie spus că noi nu am ajuns la București la aceste întâlniri nu din lipsă de interes, ci pentru că drumul e lung, iar la Iași avem privilegiul ca mulți dintre scriitorii pe care dorim să-i citim să vină în Sala Studio J de la Casa Pogor unde au loc, de regulă, Întâlnirile Alecart.
Încă de la început, a apărut însă o sincopă. Regulile anunțate inițial s-au modificat: clasamentul comun al fiecărei echipe s-a transformat într-un clasament individual: fiecare participant susținea cartea/cărțile preferate. Schimbarea poate părea minoră, dar ea modifica însăși ideea de construcție colectivă și de reprezentare a unei comunități de lectură. Am decis pe loc să rămânem fidele clasamentului nostru comun până la final. Având în vedere că volumul de pe primul loc primea 3 puncte, cel de pe locul doi – 2 puncte și ultimul din top – 1 punct, de la Alecart „au plecat” spre o singură carte 9 puncte.
Jurizarea propriu-zisă s-a îndepărtat treptat de ceea ce speraserăm să fie: o conversație vie între liceeni. Unele intervenții au fost întrerupte prea repede, anumite observații critice invalidate înainte de a fi dezvoltate, iar discuțiile au alunecat uneori spre monologuri prudente și rezumative. Ne-ar fi plăcut mai multă libertate în a ne contrazice și mai puțină grijă pentru menținerea unei armonii artificiale. Literatura devine interesantă exact în momentul în care consensul începe să se fisureze.
Am încercat să readucem constant conversația la cărți: la stil, la construcție, mecanisme narative, autenticitatea personajelor. Ni s-a părut că uneori accentul cădea excesiv pe identificarea emoțională sau pe dimensiunea socială a romanelor în detrimentul discuției despre valoarea lor literară propriu-zisă. Or, o carte nu devine importantă doar pentru că vorbește despre o traumă sau despre o realitate recognoscibilă, ci pentru felul în care transformă această experiență în literatură.
Cel mai discutabil punct a rămas însă sistemul de vot. În condițiile în care nu toți participanții citiseră toate volumele, am propus ca la votul final pentru una dintre cele două cărți rămase la sfârșit în cursă să se pronunțe doar cei care le citiseră pe amândouă. Ni s-a părut o condiție minimă de legitimitate critică. Propunerea a fost respinsă, iar criteriul decisiv a rămas unul cantitativ: avantajată urma să fie cartea citită de mai mulți elevi. E, desigur, o logică posibilă. Dar e și una care transformă foarte ușor un premiu literar într-un exercițiu de popularitate. Pentru noi, lucrurile rămân simple: nu poți evalua o carte necitită. Nu poți decide între două romane dacă ai trecut doar prin unul dintre ele. Literatura nu se judecă prin aproximație și nici prin entuziasm mimat. Un premiu al liceenilor ar trebui să reflecte înainte de toate lectura reală și asumarea critică, nu doar circulația mai largă a unui titlu. Sau poate greșim? Să fim înțeleși corect: cartea câștigătoare ne-a plăcut mult, era în topul nostru, dialogul cu autorul/ autoarea a fost intens, am scris despre ea primii, unii spun că am făcut-o și bine (știm, nu suntem prea modești!), dar, preluând modelul alegerilor prezidențiale, turul doi ar fi fost necesar poate și pentru a-i convinge pe cei din sală care n-au citit una dintre cărți s-o facă. Așa cum o popularizare a volumelor nominalizate la Premiul Observator Lyceum poate ar fi convins mai mulți adolescenți să le cumpere.
La fel de discutabilă ni s-a părut și intervenția constantă a unor profesori în dinamica dezbaterii. Într-o întâlnire construită în jurul ideii de „premiu al liceenilor”, profesorii ar fi trebuit să rămână martori discreți ai dialogului, nu prezențe care îl orientează sau îl inhibă. Tocmai libertatea de a greși, de a formula o idee imperfect, de a contrazice și de a susține un punct de vedere până la capăt construiește autenticitatea unei dezbateri între adolescenți. Ironii ca „învățați să calculați, doar sunteți la mate-info” sau „vă înțelegem frustrările” trebuiau lăsate acasă. De asemenea, reproșul unei doamne profesoare așezate în capul mesei că nici noi n-am citit toate cărțile ni s-a părut o răutate gratuită. Era aproape imposibil să citești 14 volume într-un timp atât de scurt. E drept că pentru Întâlnirile ALECART la FILIT cam tot atâtea cărți avem de citit, dar avem la dispoziție o vacanță, nu avem teme. Și totuși, dincolo de aceste rezerve, experiența a rămas una importantă. Până la urmă, volumul care a obținut cele mai multe voturi merită premiul. În fond, a fost adoptat sistemul pentru alegerea primarilor.
Ne-au bucurat enorm dialogurile cu colegii din București, energia unor intervenții sincere și apariția acelor voci care refuză lectura comodă. Ne-a impresionat în special o elevă de la Colegiul Național „Gheorghe Șincai”, care și-a exprimat fără ezitare dezacordul față de un roman foarte apreciat în sală și și-a argumentat lucid poziția. După întâlnire ne-a spus că urmărește Alecart și că i s-a părut „curajos” felul în care ne-am susținut opiniile. Adevărul e că ceea ce unii numesc curaj, pentru noi a devenit normalitate. Exact asta învățăm la Alecart și la orele noastre de română: dezinvoltură în fața literaturii și rigoare în evaluarea ei.
Dincolo de orice neplăceri de moment, rămân bucuriile care contează cu adevărat: cele 14 ore petrecute în tren discutând cărți, plimbările prin Cișmigiu, emoția jurizării și sentimentul reconfortant că literatura încă poate aduna laolaltă adolescenți care citesc din pasiune, nu pentru note, diplome/ adeverințe sau imagine.
Le mulțumim lui Victor Cobuz și lui Carmen Mușat pentru invitație și pentru încrederea acordată. Dincolo de diferențele de viziune, rămâne important faptul că atâția liceeni au discutat literatură contemporană în afara orelor de curs, din proprie inițiativă și dintr-un interes autentic pentru cărți.
Cât despre Alecart, ne place să credem că și-a păstrat același mic orgoliu fertil: cel de a deschide drumuri înainte ca ele să devină convenabile. De ani buni discutăm și scriem despre cărți înainte ca ele să intre în circuitul consensului critic, iar faptul că volume lansate și dezbătute la Alecart continuă să provoace ecouri în rândul liceenilor din toată țara ne confirmă un lucru simplu: literatura își găsește întotdeauna drumul acolo unde există cititori adevărați. Așa cum au fost liceenii din juriul Observator Lyceum.
*Ioana Popa, redactor-șef Alecart, & Cristiana Georgescu, redactor Alecart, sunt eleve în clasa a X-a, mate-info, la Colegiul Național Iași.
