Din lumea lui Cehov în cea a lui Norris von Schirach

Sufletul rusesc a fost o idee de marketing lansată de niște scriitori din secolul nouăsprezece.

La Moscova! La Moscova! răsuna ca ecou al iluziei, al visului devastat de neputință, al așteptării de a trăi în sfârșit vocea celor trei surori cehoviene cu un secol și un pic în urmă. La Moscova ajunge (și rămâne pentru nouă ani) personajul lui Norris von Schirach, străinul abulic, îndrăgostit de frumusețea sufletului femeilor din Rusia, îmbătat de acordurile muzicii și de interpretările magistrale de pe scena Teatrului Balșoi, sedus de imaginea acestei țări de neînțeles din Est, cu splendida ei grandoare și decadență. Un străin prins în lumea neașezată a acestor locuri, plimbându-se printre oligarhi și bucurându-se de toate privilegiile banilor veniți din afaceri cum doar anii `90 în colosul dezmembrat și căzut în mâna noilor barbari îmbogățiți peste noapte puteau oferi. O lume pe dos, opulentă, imorală, un adevărat Absurdistan pentru oricine vine din Vest. O lume haotică, în permanentă mișcare, clocotind de viață, trăind dintr-o criză în alta imposibil de anticipat pentru cei mai mulți, dar atent regizată, un teren propice jocurilor de interese și de putere, în care strălucirea ascunde un uriaș gol sufletesc umplut doar de dorința aprigă de a profita de ceea ce a adus destrămarea fostei URSS, de a apuca să ai, să arăți, să trăiești ceea ce ți s-a refuzat până atunci. Fără scrupule, într-o lume în care resorturile vechiului regim încă funcționează și legile economiei de piață sunt adaptate și transformate în afaceri în care se spală bani, se falsifică documente, delictele fiscale și vamale aduc sute de milioane de dolari în conturi din străinătate, mita e la ordinea zilei, privatizările înseamnă vandalizarea resurselor existente și viața celorlalți, a celor care nu contează sau nu pot să-și păstreze relațiile, are aceeași valoare ca la ruleta rusească. În care viața de noapte înseamnă cluburi și restaurante cu orgii nesfârșite, carne tânără scoasă la mezat pentru o iluzie, droguri, amenințări cu arma și atentate. O nesfârșită dorință de a trăi clipa, de a prinde tot ceea ce ți se oferă, de a fi aici și acum fără a rata nimic.

Ce formă ciudată de decadență – să ridici în slăvi tocmai Rusia de azi.

Cele trei surori ale lui Cehov trăind în ultimii ani sub conducerea lui Elțîn, având de ales între viața pe care o duce Lena, pictorița care și-a încropit o trupă și trăiește cool alături de boema underground, cu ochii încercănați și tristețea în colțul buzelor, alungând în fiecare noapte singurătatea la mereu alte petreceri înecate în alcool, prin apartamente dezafectate și căutând puțină dragoste sau puțină uitare în cel mai minunat dintre toate orașele, în Moscova în care ultima modă e să aduci un urs pe post de invitat surpriză. Sau cea a Taniei, tânăra doctoriță atât de prost plătită și care, ca mai toți colegii ei, visează la o clinică privată, la banii pe care chirurgia plastică îi poate aduce, femeia bine ancorată în realitatea țării și care, la șase ani după ce îl întâlnește pe Anton și descoperă că asta era lumea bogătașilor, are propria afacere, o familie, limuzină și șofer la scară, dar nu ezită să retrăiască pentru o noapte iluzia de a fi iubită și de a vărsa o lacrimă pentru ceea ce ar fi putut să fie, dar nu la Moscova, nu în acei ani, nu fără compromisuri. Sau cea a Dașei, cu trăsăturile ei melancolice și excesele consumiste ca reacție compensatorie față de absența fericirii conjugale sfârșind într-o noapte de libertate și uitare la fel de jalnică precum cele pe care le cunoscuse deja. Ecourile acelui La Moscova! au rămas încă în provincie, se aud în întrebările adresate lui Anton de către Ania și Marina, reverberează în privirile lor, în tăcerile lor, în grija arătată străinului: Chipurile lor concentrate îl priveau cu toată seriozitatea, în timp ce-i puneau întrebări. Era vorba numai și numai despre Moscova, centrul universului. Orice detaliu era incitant […] Moscova exercita o fascinație irezistibilă, era un loc magic. Pentru Ania, Anton, deși străin, e întruchiparea acelei lumi; pentru ea, noaptea alături de el înseamnă iluzia de a trăi pentru o clipă așa cum ar fi putut să o facă acolo.

Anton nu e un romantic, deși atunci când Zidul Berlinului a căzut nu și-a mai dorit decât să se cufunde cât mai adânc în Est; el nu e nici pe departe o victimă a degradării morale din Rusia, nu e un personaj tragic prins în mrejele acestei lumi, un Don Quijote îndrăgostit de Moscova ca de o altă Dulcinee. Înțelege din primele zile prăduirea lipsită de scrupule a întreprinderii care i-a fost încredințată, se adaptează rapid modului în care se fac afaceri, se bucură de toate privilegiile străinului, își rotunjește el însuși conturile și învață rapid că pot alții să facă treaba în locul lui. Ca străin e necesar să închizi ochii și să fluturi un pașaport german. Rusa vorbită cu accent, mașina și șoferul de la firmă, dolarii la vedere vor face restul. Nu omul cu viața lui interioară e în centrul romanului lui Norris von Schirach. Anton e un simplu instrument de care autorul se folosește pentru a reda imaginea unei Rusii greu de înțeles pentru un occidental, în care cele mai neașteptate contraste coexistă, un colos ros pe dinăuntru, dar care nu se prăbușește pentru că își trage forța tocmai din energia acestor oameni noi care se aruncă fără scrupule în afaceri mafiote cu statul, știu ce și cum să privatizeze, au dobândit mecanisme de supraviețuire inviolabile.

Știi cumva și cum anume o să se termine? // Așa cum se întâmplă întotdeauna la noi: mai întâi diletantistic, pe urmă brutal.

Anton nu e nici complet în afara acestei lumi, nici înăuntrul ei. Prin fața ochilor lui se derulează o suită de întâmplări, unele grotești sau absurde, altele tragice; el este plimbat dintr-un spațiu în altul, din Moscova în minele de exploatare a cărbunelui din Siberia și apoi în Odessa și în Nikolaev-ul carantinat din cauza holerei, în baruri de noapte, în mașini de lux, prin apartamente și pe foste proprietăți ale statului acum transformate în case de vacanță, ascultă din rândul întâi un concert omagial dedicat lui Soljenițîn avându-l în stânga chiar pe acesta și o întâlnește pe Claudia Schiffer într-un club abia deschis, asistă la spectacole de balet cu aceeași plăcere cu care cutreieră cele mai selecte sau mai sordide locuri din capitală. Lui i se propun afaceri, e martorul izbucnirilor de revoltă de pe străzile moscovite, se pregătește să asiste la schimbarea puterii politice, e prins printre protestatari. El e partenerul căruia i se explică dedesubturile a ceea ce se vede la televizor sau se întâmplă în culisele de la Kremlin, la viața lui se atentează și, în cele din urmă, trebuie să aleagă nu între a rămâne onest sau a deveni instrumentul serviciilor secrete care își au încă sediul la Lubianka, ci între a-și păstra iluzia libertății de a alege ce face cu viața lui sau a deveni un nou Cicikov. Anton nu are nimic din personajul lui Gogol, fiindcă fibra lui interioară e diferită: există un suflet rusesc și un mod de a fi rusesc pe care personajul le caută și de care se simte atras, la care raportează toate întâlnirile mai mult sau mai puțin întâmplătoare, toate femeile care se perindă prin viața lui, toți bărbații pe care ajunge să-i cunoască și există celălalt suflet și celălalt mod de a fi, ale celor străini de Rusia. Pe Anton îl cutremură cinismul lui Boris Petrovici, omul vechilor și noilor servicii secrete, când recunoaște că, da, Kremlinul a fost construit pe jumătate de italieni, nu însă și Lubianka, așa cum îl zguduie gestul lui Soloviov de a-i lăsa volumul lui Gogol în după-amiaza insuportabilă din Nikolaev. Pentru că nu doar în Arkadi Ilici, cel care cumpăra nu suflete moarte, ci încărcătură moartă pentru a face profit se întrezărește fantoma lui Cicikov, ci în personajul lui Gogol se putea recunoaște fiecare dintre profitorii noii ere. În atmosfera de totală izolare de aici, te puteai gândi pe îndelete la propria lăcomie de bani și depravare. Banii îi plac lui Anton, iar viața lui, chiar dacă nu e aceea a unui depravat, nu e nici departe de cea a unui suflet pierdut, dezabuzat, ale cărui tresăriri sunt tot mai palide pe măsură ce anii petrecuți la Moscova se adună. Ghimpele lui Gogol avea să-i dea lovitura de grație și el simte asta, dar e nevoie de șantajul lui Boris Petrovici pentru a-l face să se scuture de umbra lui Cicikov și de neputința de a se îndepărta de Rusia și de cei mai frumoși ani din viața lui.

Un străin poate să-și petreacă toată viața în Rusia și tot nu-nțelege nimic.

În fapt, romanul lui Norris von Schirach poate fi citit ca replică nu doar la piesa lui Cehov și la romanul lui Gogol, ci și la Evgheni Oneghin al lui Pușkin și la toată literatura rusă clasică. E o carte care nu face mai inteligibil sufletul rusesc, ci surprinde cadrul de manifestare al acestuia cu tot ce literatura despre el a adus până la noi: capacitatea de a îndura și de a se revolta, cabotinismul, meschinăria, mojicia, nesupunerea și tânjirea spre ceva ce nu poți avea niciodată.

Ca personaj a cărui miză nu e propria conștiință, Anton e liantul între cele două Rusii: aceea a noilor îmbogățiți, a oligarhilor ce își au descendența în Cicikov și care se mișcă într-o lume de un lux exorbitant în disperata încercare de a ascunde vidul tot mai adânc al propriilor vieți și aceea a oamenilor abrutizați de votcă și de sărăcie, arătări care dorm prin canale și devin masă de manevră în lupta pentru putere, a muncitorilor din minele de cărbuni care nu sunt plătiți de luni întregi și nu cunosc niciun viitor, a copilelor de nouă-zece ani care își vând trupul pentru o bucată de pâine. În acea Rusie blackbox în care optzeci la sută dintre fetele de paisprezece ani menționează că meseria la care visează ele este aceea de callgirl. De fiecare dată când se confruntă cu amețitoarea realitate a celor două lumi care aparțin una și aceleiași Rusii dintotdeauna, când e pe punctul de a deveni părtaș la afaceri în care mizeria, chiar dacă nu e la vedere, nu poate fi împachetată și livrată acceptabil unei conștiințe încă pulsând, Anton se retrage, recunoscându-și nu superioritatea morală, ci incapacitatea de a coborî în hăurile acestui mod de a fi. Fără ca asta să-l împiedice să profite de toată neașezarea spațiului, de condiția de străin, de banii firmei al cărei patron e un șacal din vechiul regim cu o viață de familie mizerabilă, dar care nu ezită să lupte cot la cot cu lupii tineri pentru o halcă mai mare.

Orașul acesta era parcă făcut anume pentru el: îi ierta totul, inclusiv lipsa lui de principii, de substanță și de profunzime.

Dar și asta nu e altceva decât o iluzie. În Rusia nimic nu se iartă, totul se tolerează. Pentru un timp. Până când ți se dă de ales: ești cu ea, i te supui sau pleci, dacă ești suficient de inteligent să o faci la timp. Altfel, un camion s-ar putea să îți taie calea, cum i se întâmplă lui Serghei, un avion să se prăbușească sau un glonț să străbată parbrizul. Și atunci va fi prea târziu. Căci în Rusia Kalașnikovul și Makarovul sunt instrumentele pe care știu să le folosească toți cu virtuozitate. Și e mai rapid și mai curat decât la Lubianka.

O imagine a ultimului deceniu din secolul XX în tușe uneori aproape caricaturale, alteori grotești, dar de cele mai multe ori de o tulburătoare acuitate (pentru oricine a trăit acei ani într-o țară din Est), un tur de forță în care se ciocnesc idei preconcepute despre sufletul rusesc și realități dureroase, totul într-un vertij de întâmplări în care e prins Anton, neamțul care ajunge să se simtă la Moscova acasă până când își dă seama că acest acasă conține întregul absurd kafkian și, chiar dacă chemarea lui e dulce ca un cântec de sirenă, e la fel de periculoasă. Pentru el, Rusia ajunge același spațiu sufocant ca cel de care a fugit cu nouă ani în urmă, însă, în final, Anton nu mai are nici măcar visul celor trei surori cehoviene, căci, pentru el, Moscova nu mai există, așa cum nu mai există nici cei mai frumoși ani din viața lui.

(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart,  profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!