Literatura vindecă rănile memoriei cu prețul transformării lor în cenușă: bagajul de amintiri reale ale scriitorului este cu mult mai mic decât al oamenilor care nu și le-au distrus prin scris.
Cartea Gabrielei Adameșteanu Meserii nerecomandate femeilor rămâne în mintea oricărui tânăr cititor ca fiind mai mult decât un volum de memorii. Într-adevăr, întregul demers al autoarei reconstruiește o perioadă densă și zbuciumată a unui arc istoric și social îndelungat, parcurgând anii unui interbelic idealizat ulterior de mentalul colectiv, insistând pe epoca cenușie a comunismului, cuprinzând anii de tranziție postdecembristă în care se manifestă incertitudinea și adaptarea sălbatică la un capitalism injectat cu o supradoză de exaltare pentru a ajunge în prezentul pe care îl cunoaștem cu toții.
Totuși, deși dimensiunea autobiografică e temelia pe care se sprijină materia volumului, iar exactitatea e căutată mereu, filtrată de discernământul interior, scriitura Gabrielei Adameșteanu se deschide și spre alte straturi de profunzime: cele cunoscute deja cititorului din proza domniei sale. Aș spune că exactitatea vine din acumularea de gesturi, de imagini, de tăceri consternate, de vorbe și de mișcări înregistrate într-un registru afectiv, hrănite din frisonul unei descoperiri, al nevoii de a înțelege, de a ajunge la o concluzie, la un sens – exact ca în cărțile de proză. Volumul recuperează atât bucăți de viață ale membrilor familiei, necunoscuți cititorilor, dar făcuți vii prin întâmplările trăite, prin poveștile auzite, prin accesul la dosarele lor politice, realități sociale și sufletești, dar e și o carte de idei.
Construit ca un basorelief în care se perindă între margini lumina, întunericul și umbra, viața și textul, reușita și neîncrederea, paloarea acum tocită a vinovățiilor și durerea pierderilor, remușcarea și împăcarea, volumul își întrerupe dezvoltarea cronologică inițială pentru a o adânci și lărgi prin decuparea și fixarea unor evenimente mai vechi, din planul personal și familial. Autoarea o face derulând ingenios firele trecutului, astfel încât cititorul să fie mereu deprins cu zugrăvirea vieții celor despre care vorbește. Cartea cuprinde totodată viziunea și starea celei care evocă, povestește, a celei care scrie și își scrie viața. Ca atunci când merge în singura tabără de vară, ieșind din lentoarea îngustă a clipelor de acasă – însă și acest acasă are contururile unui soi de provizorat, inducând sentimentul că nu suntem de aici, dar nu e clar de unde suntem. Suntem venetici, creștem cu un sentiment constant de emigrație.
Temele exilului, ale dezrădăcinării identitare și ale înstrăinării sunt, de altfel, abordate în mai multe romane ale domniei sale, precum Voci la distanță, Întâlnirea, Dimineața pierdută. Cele două săptămâni înghesuite în camera în care nu va avea liniștea cititului – o realitate ce îi va dicta și ritmul anilor de studenție – urnește ceva din tremurul și farmecul arzător al evocării – ca și cum ai încetini prezentul pentru a elibera amprenta unui alt timp, lăsând cadrele imprimate pe foaie să izbucnească în acorduri vizuale: mi-a rămas în minte lunga excursie cu trenul, un circuit prin toată țara, care mi-a așezat pe o hartă mentală clară pădurile Bucovinei, câmpurile transilvănene aurii, presărate cu maci, cetatea cu ziduri prea noi a Sucevei. În surdină, deslușești vocea adolescentei, la fel de puternică și stăruitoare ca atunci – am 14 ani și mă consider adultă, egală cu părinții mei. Pe lângă descoperirea României turistice, în excursia cu școala învăț cum să-mi gestionez dragostea fără șanse. În acest fel, Gabriela Adameșteanu recuperează nu doar instantanee, ci și ipostaze ale vârstei, poticniri, frustrări, dezamăgiri, reveniri, impedimente și denivelări ale realității de care se lovește și cu care ajunge să se confrunte. Din acest adevăr organic se nasc irizări imagistice cu cadență poetică, în timp ce miezul dur al unor întâmplări surprinse cu obiectivitatea unui detectiv (căci scriitorul este și un spion) este scos la suprafață de forma scrisului, de consistența conservată într-o formă.
Pe lângă latura strict memorialistică, Gabriela Adameșteanu realizează o frescă a societății timpului/timpurilor, mereu în echilibru cu liniile unei existențe modelate sub semnul scrisului și al asumării meseriei de scriitoare. În acest parcurs al recuperărilor, ea își îndreaptă recunoștința asupra celor pe care i-a admirat, a celor ce i-au dat încredere, i-au recunoscut valoarea și au sprijinit-o – printre care un loc privilegiat îl are tatăl. Este o recuperare a unui drum mereu întortocheat și sinuos către literatură, o urgență a transmiterii și o continuă ezitare, o amânare, o confruntare cu propriile neliniști și cu prejudecățile celor din jur, în care se adună deopotrivă neîncrederea și claritatea cu care se îndârjește să accepte, să înțeleagă, să reziste, uneori să reziste tentației abandonului. De asta textul volumului devine și un spațiu al comunicării unor adevăruri inconfortabile, precum observațiile despre prietenii amputate, cărțile scrise de femei sau stereotipurile de gen.
Dar ce fel de femeie mi-am dorit să fiu? Nu voiam să fiu ca ele. Mă plictiseau prozaicele discuții dintre femei, mă iritau lipsa lor de apetit cultural, vulgaritatea, obscenitatea comerțului de informații sexuale care rănește firile visătoare, idealiste, cum eram și eu în adolescența mea timpurie.
Fetița de 9-10 ani întinzând cuvertura din dormitorul părinților, recitând poezii de Eminescu, preluând ceva din verticalitatea mamei, dar păstrând din sociabilitatea și strălucirea pasională a tatălui. Aflată mereu între două proiecte diferite de viață: cel domestic și pragmatic al mamei, respectiv, cel erudit și exigent al tatălui. Asemănătoare totuși atât prin ceea ce e posibil să nu nimerești niciodată, cât și prin nenumăratele presupuneri, justificări, lămuriri pe care le aștepți, le amâni sau cu care te vei întâlni pe nepregătite. Ridicate unul în prelungirea și împotriva celuilat: cel al îndemnului matern – să te măriți și să fii atentă cu cine, venit din experiența lipsurilor, a apăsării responsabilităților și a izolării sociale – și cel al excelenței profesionale, al tatălui, integrând modele intelectuale masculine – frații părintelui, intelectuali performanți, devotați profesiei.
Apoi momentul în care se va simți alungată dintr-odată pe un teritoriu necunoscut, ce implică o tatonare a realității propriului corp aflat într-o violentă schimbare: e timpul adolescenței pentru care nimeni nu a pregătit-o. Definit și de descoperirea unui roman fără copertă, o carte în care se amesteca tot ceea ce părea a fi o promisiune, o lume diferită, care să o ferească de asaltul abrupt al greutăților, al subiectelor despre care adulții vorbeau doar între ei. Lectura devine o tactică de a sfida o criză iminentă, de a nu fi ajunsă de colțurile tăioase ale istoriei familiale. În cărțile acestei perioade nu o interesează descrierile de natură, fragmentele plicticoase cu scene domestice, însă adolescenta devorează poveștile de dragoste scrise cu discreție și pudibonderie. Ea percepe literatura ca pe un refugiu; literatura cere, dar și dăruiește totul, e altceva decât viața trăită în ritmul inert al provinciei, ceea ce o determină pe Gabriela Adameșteanu să revină cu și mai multă înfocare spre cărți pentru a găsi cheia tuturor problemelor, senzația că se poate adapta.
Cărțile deja îi vorbesc despre ea însăși, de aici și imensa bucurie a recunoașterii în lecturi ce s-au dovedit formatoare. În acest punct ne dăm seama că literatura se preschimbă într-o proiecție a ceea ce ascunzi în tine, a ceea ce încă nu știi despre tine, a ceea ce îți îngădui să afli – un mijloc de autocunoaștere și de depășire a granițelor de care simți că te izbești. O formă de revigorare și de libertate interioară, o ieșire din sine pentru a-i vedea pe ceilalți și, în final, pentru a ajunge și a încăpea în tine însuți. O perioadă cu atenția transferată treptat către cărțile aduse de tatăl de la biblioteca publică, ieșind de sub aripa rigidă a proiecțiilor mamei. Cu scrisul perceput ca viciu clandestin, rădăcina adâncă, timpurie a tuturor încercărilor ulterioare disperate de a evita o meserie care o revendica dinăuntru: cea de scriitoare.
Trecuseră aproape zece ani de la moartea lui când am scris această frază în romanul meu de debut. Era a treia soluție cu care încercam să-mi cicatrizez rana pierderii și, de data aceasta a mers. Personajul meu din Drumul egal al fiecărei zile, unchiu Ion, nu este tatăl meu, viața e indescriptibilă. Dar literatura își făcuse treaba, îmi secerase emoțiile.
Tinerețea Gabrielei Adameșteanu are ceva din frumusețea unui timp care se coace pe măsură ce îl lași să dospească, să se așeze în tine. Așa cum ai revizita o lume alternativă, prinsă în ecourile unui trecut căruia i-ai descifrat pulsul interior, savurându-l chiar și când te-a înțepat, te-a iritat, te-a amăgit. În recuperarea anilor de atunci descoperi ezitarea, dificultatea poziționării într-o relație de echilibru cu ea însăși, exercițiile de rezistență. Descoperim pagini care refac efortul de a analiza constant riscurile, propriile dezertări, transformând nevoia de validare, de onestitate și de demnitate într-un act de legitimare, de poziționare în răspăr cu logica unei realități devastatoare. De aceea, filonul care unește ipostaza de cititoare a Gabrielei Adameșteanu cu cea de scriitoare nu implică o suprapunere de roluri, ci o afinitate, un dat de neocolit.
Poate unele dintre cele mai importante figuri feminine din afara cercului familial au fost Sanda Bădulescu, profesoara de matematică elegantă și inteligentă, cu modul ei independent de a-și construi destinul și, mai târziu, Nora Iuga – un temperament diferit, dar o scriitoare de la care a simțit că a învățat ceva esențial. Au existat și întâlniri cu scriitori pe care i-a descoperit într-o altă lumină, precum cea cu Marin Preda, întâlnire imposibil de reluat de vreme ce moartea s-a grăbit. Suficientă însă pentru a recunoaște profunzimea cu totul specială pe care o întrezărise în textele lui, dar și umanitatea, simplitatea, firescul acestei profunzimi.
Există pagini întregi în care volumul surprinde aspecte personale, precum momentele pierderii părinților – cu senzația pustiitoare de neputință, spaimă, tristețe imposibil de dus. Există, de asemenea, multe pagini în care sunt consemnate gânduri despre scris și condiția de scriitor. Cum și în ce măsură se stabilește relația de interdependență între autor și cartea sa, între viață, obsesiile personale, text, idee? Cât se deformează, poate fi integrat sau se ridică deasupra laturii biografice? În ce măsură o „poveste” o poate justifica, repara, completa pe cealaltă? În ce mod scriitorul lasă personajul să trăiască, să dobândească propria viață? Iată doar câteva întrebări care suscită interesul Gabrielei Adameșteanu. Mai mult, ca într-un scenariu de demistificare, scriitoarea nu doar recuperează mentalitatea unei epoci și constrângerile „meseriei” căreia nu i s-a putut sustrage, dar declanșează și o polemică față de multe idei preconcepute, relația cu critica de întâmpinare, „regulile” lumii literare.
Meseria de scriitoare nu este doar pericol, ci și salvare pentru o femeie, ca și pentru un bărbat: aveam să-i descopăr și eu acest mare avantaj. Dar cenzura apropiaților poate fi la fel de dură ca aceea a autorităților în cazul femeilor scriitoare care ,, s-ar cuveni“ să fie mai convenționale, mai pudice și mai discrete cu secretele de familie.
Există în volum un substrat al disputelor critice iscate pe teritoriul receptării cărților scrise de femei indiferent de epocă, există observații legate de spațiul literar prin raportare la autoritatea critică masculină, la cărți scrise de femei (unele admirate, altele față de care ia distanță) și la modul în care autoarea însăși își definește statutul de scriitoare și intenția auctorială. Privirea e mereu lucidă, căci Gabriela Adameșteanu nu intră în dispute sterile, dar nici nu uită observațiile critice cu care i-au fost întâmpinate anumite cărți de către nume importante, printre care Nicolae Manolescu. Rolul acestor observații este de a sublinia o anumită tărie de caracter, o anumită nevoie interioară, un traseu care a devenit definitoriu, deși mult timp a fost marcat de ezitări și convingerea scrierii unei singure cărți. În fapt, nimic nu este uitat: presiunea termenelor rigide de predare la editură, temerile legate de judecata unor membri ai familiei, jocurile de culise, prieteniile pierdute și găștile literare, realitatea vieții în comunism și entuziasmele postdecembriste.
Cu meserii nerecomandate femeilor pășim pe un teritoriu în care descoperim o viață, mai multe epoci (cu dimensiunea lor socială și culturală), lumea literară, persoane și personaje, culise și adevăruri familiale. E o carte de idei și un volum în care se decantează mult din ceea ce a fost trăit. O înfruntare și o confruntare, mărturia unui om și a unui autor care a trăit și a scris scrutând curajos lumea. O lectură esențială pentru orice tânăr cititor.
- Gabriela Adameșteanu revine pentru a patra oară la Alecart duminică, în ultima zi de FILIT -2026. Despre operele invitaților noștri la FILIT puteți citi AICI și AICI, pentru că orice Întâlnire Alecart începe cu o carte.
*Cristiana Georgescu, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, mate-info, la Colegiul Național Iași.
Pictură copertă articol: Ioniță BENEA
