Scrisoare deschisă către umanitate: Dincolo de frontiere, de Andreï Makine

Lăsată pe pervazul unei ferestre, această carafă cu gâtul spart: în lipsa fisurii, sticla n-ar arunca spre tavan fugarul ei curcubeu…

Fragmente dintr-un manuscris ca o bombă care explodează la distanța atent calculată de un kamikaze perfect instruit pentru a nu te ucide, ci doar a te arunca la pământ, a-ți scurtcircuita certitudinile, a te lăsa cu răsuflarea tăiată și a înțelege că viața ta nu va mai fi niciodată aceeași. Spulberă orice urmă de iluzie, devastează prin acuitatea observațiilor, rănește în măsura în care ghilotinează carcasa bunelor intenții, a corectitudinii politice, a stabilității, scoțând la iveală organele bolnave ale mecanismului social, politic, familial, într-o Europă care-și păstrează cu greu aerul de bătrână doamnă aristocratică, în realitate o cocotă fără vlagă, a cărei vreme a apus de mult, dar care joacă încă la loteria destinului cartea recuperării identitare, în ciuda faptului că e devastată de atentate și teroare. O acuzație împotriva politicilor integratoare, a metisajului, într-o Franță recognoscibilă, cu personaje ale căror chipuri și siluete se perindă în talk-show-uri, la breaking-news, spre care privim constant, căci se multiplică la nesfârșit. Cu fantoșe care ridicând în slăvi diversitatea, dăduseră țara pe mâna hoardelor barbare.

Marea strămutare, manuscrisul semnat de Vivien de Lynden e o distopie venită prea târziu, un gâlgâit neconvingător estetic tocmai prin urletul disperat care se ascunde în spatele acestei vituperante divulgări clamate de un tânăr desperado, un cutezător care se avânta în luptă fără armură. Prea vehement, prea contestatar, prea extremist pentru a putea spera vreodată la a fi publicat. Editându-l, ar fi însemnat să-l faci pe autor să fie detestat de toți: de albi și de negri, de atei și de fanaticii religioși, de burghezi, de revoluționari, de patrioți și de mercenarii apatrizi, de paria societății și de elita finanțiștilor. Un linșaj public, cu atât mai mult cu cât soluția propusă, vindecarea, imaginează o Libie renăscută din efortul celor care au părăsit – constrânși, scârbiți, vinovați, idealiști, manipulatori – corabia pe cale de a se scufunda a acestei Franțe și un viitor al noii națiuni francez ce îți trezește un lung căscat după ce vezi totul revenit în sânul valorilor catolice și mic-burgheze, atrofiat de neputință, învăluit în visul iluzoriu al gloriei de altădată. Apoi, ultimele trei pagini și adevărul lor simplu, dureros: eternitatea care se răsfrânge în reflexul luminos al unor lucruri mărunte – singura formă de mântuire. Ciudata densitate e acolo, însă dimensiunea satirică o ascunde prea adânc. Manuscrisul e nepublicabil. Acest adevăr e evident. Dar scrisoarea unei mame așteaptă răspuns și atunci gândul că cineva ar putea să publice acest volum pare salvator: un digger întâlnit în Australia, Gabriel Osmonde.

Dincolo de frontiere, recent tradusul roman al lui Andreï Makine, e probabil cea mai amară carte a lui. De o luciditate care disecă totul și fiecare părticică a imperturbabilului mecanism al lumii reale. În care aproapele nu e o victimă nevinovată, nu e mielul târât la sacrificiu, ci o fiară ce nu vrea decât să se-mperecheze, să halească și să râgâie în fața televizorului. E un roman cu multiple deschideri între care se stabilesc subtile corespondențe, cu o arhitectură supraetajată, în care se întretaie puncte de vedere, se ciocnesc perspective, se dezvăluie suprafețe, traiectorii umane, densități de trăire și revelații ale golurilor, ale eșecurilor – individuale și globale. Fiecare om e un labirint de răni și de vanități și peste fiecare viața merge înainte, fără să-i pese de epitafuri. O viață care, la rândul ei, a fost transformată într-un uriaș mecanism care eviscerează orice ideal, orice frumusețe, orice urmă de liniște sau de simplitate. Și totuși. Makine e probabil scriitorul contemporan cel mai aproape de om, de credința deplină, de iubirea caldă, sfâșietoare, a tot și a toate iertătoare. În paginile fiecăruia dintre romanele sale sălășluiește și răzbate o nesfârșită înțelegere față de umanitate. Un gând dens transformat într-un poem despre frumusețile uitate ale vieții. O developare a umanului pentru orbii care nu mai pot vedea, pentru canceroșii muribunzi, pentru eroii conectați la aparatele de resuscitare a funcțiilor vitale în mod artificial, pentru sălbaticii care am devenit.

O mamă și un străin.

Refuzul lui Gabriel Osmonde de a publica manuscrisul fie și în câteva exemplare și plecarea lui în Caucaz fac inevitabilă întâlnirea celor doi. Nimic nu-l pregătește pe acest bărbat pentru momentul acesta. Și nici pentru mărturisirea femeii trupeșe, cu o  simplitate aproape brutală a liniilor unei frumuseți trecute, care nu are nimic din standardele vremii și ale lumii în care se mișcă. Firescul gesturilor, simplitatea unei normalități abia ghicite într-o viață care dobândise deja pentru ea aerul unui spectru, umbra unei palori ce mărturisește vinovăția, neputința. Apoi cadența cuvintelor a ceea ce celălalt încă nu știe: cavalerul apocaliptic e mort. Între umbra unui tânăr visător care voia să salveze lumea și cabotinul nevrotic din manuscris se cască o uriașă prăpastie. O femeie care și-a pierdut fiul și care nu mai vrea să trăiască. Pentru această realitate nu sunt cuvinte. Doar mici întâmplări și o posibilitate: descoperirea unei promisiuni care să o țină aici, dar în afara jocului. Asta e ceea ce încearcă digger-ii, asta e ceea ce vrea personajul pentru Gaia de Lynde și pentru el însuși. El – un venetic care îi vorbește despre jocul social care diluează și neutralizează tot ceea ce ar putea fi singularitatea unei vieți, un bărbat căruia o femeie ajunge să îi spună că ceea ce ar putea părea romanțios, fals, exagerat, fad, în afara realității trăite de fiul ei e în fapt punctul nodal al unei existențe, căci acest înverșunat instigator, acest visător pierdut printre idei e un biet tânăr îndrăgostit, mutilat într-un accident după ce și-a văzut tatăl sărutând un alt bărbat într-o cafenea, lider al unei mișcări radicale și care a ales să se sinucidă cu un glonț chiar în biserica în care a primit prima împărtășanie. Dar toate astea, sau aproape toate, au fost trăite până acum de milioane de oameni și vor fi din nou trăite, repetând aceleași etape ale aceleiași povești. Ceea ce nu a fost trăit e legătura profundă care se creează treptat între doi oameni. O poveste care pleacă de la un manuscris și câteva date ale unei existențe, de la o întâlnire în cafenea și de la intuiția că plecarea femeii în noapte ar putea ascunde gestul simplificator, actul renunțării. Apoi o rugăminte. Da, orice poveste preexistă. Modul în care o trăiești, nu. Trecerea de la viața care are aceeași consistență ca vata de zahăr, aceeași dulceață grețoasă, fadă, vâscoasă, bleagă, instabilă și deprimantă la a tatona o alta. Drumul către comunitatea de digger-i și Osmonde. În fapt, drumul către a vedea, a înțelege jocul, a-i accepta regulile și a le depăși. O posibilitate, nu o certitudine. Dar o posibilitate întrezărită în clipe de o frumusețe inexplicabilă: un bătrân care se roagă sub primele licăriri ale stelelor, soarele și grilajul unei grădini desfrunzite îndărătul unei biserici, ramurile uscate agățate de jgheabul unei streșini, niște pași pe zăpadă, un trup rezemând trunchiul umed al unui copac. Posibilitatea de a înțelege că toate acestea […] par mai vii decât tot ce-am trăit până acum.

Husari și digger-i

Acești cavaleri înaripați ai Europei, apărători ai unor granițe și valori de mult apuse, călăreți idealiști și neînfricați s-au transformat în singurii husari posibili ai timpului nostru, tineri care deplâng decăderea Europei, nostalgici ai unei Franțe roase de putregai și decadență, dar a cărei față luminoasă o exaltau pentru că era singura pe care o cunoșteau. Acestor husari născuți într-un Occident pe care îl percep ca târându-se în noroiul înjosirilor finale, emasculat, îngăduind unor jivine să le pângărească surorile și logodnicele nu le rămâne decât să denunțe capitalul apatrid, lobby-ul, Nato, UE, USAID, FMI, LGBT… Și să sfârșească în pușcărie, prinși în capcana propriilor iluzii despre puritate și onoare, dacă nu ar fi existat gestul salvator al lui Vivien. Care e izbăvitor pentru mișcare, dar e intuiția supremului eșec în decriptarea frumuseții lumii (odată cu decriptarea intențiilor seraficei Johanna, femeia-fetiță cu plete blonde și cameră de filmat) a celui care își căuta o altă descendență și s-a oprit la un epitaf latin. De cealaltă parte, credința lui Osmonde și a digger-ilor, comunitatea celor care caută a treia naștere, cea de după supraviețuirea biologică și socială, singura care poate asigura supraviețuirea dincolo de identitățile noastre, o Alternaștere și care văd în metapraxie un concentrat a ceea ce suntem și posibilitatea de a migra în alt destin, un catalizator al imaginației, o mașinărie izbăvitoare care să ne salveze din mașinăria socială și a instinctelor proprii. Izbăvitoare, fiindcă arată o cale, nu pentru că este calea.

Makine – Osmonde; realități umane, paratextuale și intertextuale

Dincolo de frontiere e un roman care ne lasă să întrezărim ceva din orizontul obturat de multele frontiere care ne înconjoară; sunt frontierele sinelui și ale vieții pe care am clădit-o, ale familiei și ale microsocietății în care trăim, ale statelor și continentelor, ale legilor și mecanismelor politice, ale realităților trasate de mass-media, de discursuri și de ideologii. Frontiere care delimitează între aici și acolo, aproape și departe, pro și contra. Frontiere care sufocă, cer sânge și energie, te obligă să alegi de ce parte te situezi. Dincolo de frontiere își propune să lase să se întrevadă realitatea formată din multiplele voci ale unui autor care, pentru o lungă perioadă, a optat pentru o identitate schizoidă: Andreï Makine, respectiv, Gabriel Osmonde. E un roman polifonic nu doar din perspectiva vocilor intertextuale, ci și a identităților asumate de autor ca autor, în care pentru prima dată Makine îl lasă să vorbească pe dublul său, Gabriel Osmonde. Și îi oferă o libertate controlată, aceea a unui personaj, cu drepturi egale cu ale celorlalte personaje, dar cu o „autenticitate” pe care semnătura pusă pe patru romane publicate i-o conferă. Un joc pe care Makine îl denunță în egală măsură și, în același timp, pe care îl joacă. Și totul pentru a ne obliga să trecem dincolo de frontiere și să privim la frumusețea simplă a lumii din jur. La frumusețea calmă care se reflectă în fiecare dintre noi. O frumusețe pe care nu ne-o poate lua nimeni altcineva decât noi înșine.

 

*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart, este profesoară la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!